Scrisoarea pe care nu am avut curajul să o trimit niciodată

— „Irina, nu poți să faci asta! Gândește-te la copii!” vocea mamei răsuna în telefon, tremurând de indignare și teamă. Dar eu deja eram pe aeroportul Otopeni, cu biletul spre Los Angeles în mână și inima bubuind în piept ca un clopot spart. Mă uitam la ecranul telefonului, la mesajul pe care tocmai îl trimisesem lui Radu: „Sunt în California. Copiii sunt cu mama. Te rog să mă ierți și să încerci să înțelegi.”

Nu știu dacă am plâns mai mult de frică sau de ușurare. Îmi simțeam palmele reci, iar stomacul mi se strângea ca un ghem. În minte îmi răsunau ultimele luni: dimineți în care mă trezeam înaintea tuturor, pregăteam pachete pentru școală, alergam după autobuz cu Ilinca de mână și-l certam pe Vlad că nu-și găsea șosetele. Seara, după ce adormeam copiii, mă prăbușeam pe canapea, cu ochii goi, privind la Radu cum butona telefonul fără să mă întrebe dacă sunt bine.

— „Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu doar mamă, doar soție, doar bucătăreasă și menajeră! Nu mai știu cine sunt!” i-am spus într-o seară, cu vocea stinsă. Mama a tăcut. Poate că nici ea nu știa ce să-mi spună. Poate că și ea simțise la fel cândva, dar nu avusese curajul să fugă.

În ziua aceea, când am decis să plec, nu a fost o decizie luată la nervi. A fost o acumulare de ani de frustrări, de dorințe îngropate sub responsabilități. Îmi amintesc cum Radu venea acasă târziu, obosit, dar niciodată prea obosit să se uite la meci sau să iasă cu băieții la bere. Eu? Eu nu mai ieșisem nicăieri de luni de zile. Prietenele mele mă evitau – „Ești mereu ocupată cu copiii!” – iar eu le evitam pentru că nu voiam să le spun cât de singură mă simt.

Într-o noapte, după ce Vlad a făcut febră și am stat trează lângă el până dimineața, m-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Aveam cearcăne adânci, părul prins la repezeală și ochii triști. Mi-am amintit de Irina cea tânără, care visa să devină actriță, care râdea zgomotos și dansa prin ploaie. Unde dispăruse fata aceea?

— „Radu, vreau să vorbim.”
— „Mai târziu, Irina. Sunt obosit.”
— „Nu mai există mai târziu pentru mine.”

A doua zi mi-am făcut bagajul. Am lăsat copiii la mama – Dumnezeu știe cât m-a durut! – și am cumpărat biletul spre California. Nu aveam niciun plan clar. Doar o prietenă din facultate care mă aștepta acolo și promisiunea unei camere mici într-un apartament din Los Angeles.

Primele zile au fost un amestec de libertate și vinovăție. Mergeam pe străzile însorite ale Californiei și simțeam că respir pentru prima dată după ani întregi. Dar noaptea plângeam în pernă, gândindu-mă la Ilinca și Vlad: oare plâng după mine? Oare mă urăsc? Oare Radu le spune că sunt o egoistă?

Prietena mea, Simona, m-a primit cu brațele deschise.
— „Irina, ai făcut ce trebuia pentru tine! Nu ești o criminală! Ești doar o femeie care vrea să trăiască!”

Dar vocea mamei răsuna mereu în mintea mea: „O mamă nu-și lasă niciodată copiii!”

Am început să lucrez ca ospătăriță într-o cafenea micuță din Santa Monica. Clienții zâmbeau politicos, dar nimeni nu știa povestea mea. Seara vorbeam cu copiii pe video call.
— „Mami, când vii acasă?” mă întreba Ilinca cu ochii mari.
— „Curând, iubita mea…” Dar nu știam dacă spun adevărul.

Radu mi-a trimis un singur mesaj: „Nu pot să cred că ai făcut asta. Ai distrus tot.”

Am stat nopți întregi întrebându-mă dacă am făcut bine sau dacă sunt cea mai rea mamă din lume. Dar apoi vedeam femeile din jurul meu – românce plecate de acasă pentru un trai mai bun, femei care lucrau două joburi ca să-și țină copiii la școală sau care trimiteau bani acasă părinților bolnavi. Toate purtau povara vinovăției și a dorului.

Într-o zi, la cafenea a intrat o bătrână româncă. Mi-a zâmbit cald:
— „Draga mea, fiecare femeie are dreptul la o viață a ei. Să nu uiți asta!”

Am început să scriu scrisori către copii și către Radu – scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. În ele îmi ceream iertare, le povesteam despre fricile mele, despre visele mele uitate și despre cât de mult îi iubesc.

După trei luni, am decis să mă întorc acasă. Nu pentru că nu puteam trăi fără ei – ci pentru că voiam să fiu mamă și femeie în același timp. Am intrat pe ușă tremurând.

Ilinca a alergat la mine plângând: „Mami! Să nu mai pleci niciodată!”
Radu m-a privit rece: „Ce vrei acum?”

Am respirat adânc:
— „Vreau să vorbim. Vreau să ne ascultăm unul pe altul. Vreau să fim o familie adevărată.”

Nu știu dacă povestea mea are un final fericit. Știu doar că am avut curajul să spun STOP înainte să mă pierd de tot.

Oare câte femei trăiesc ca mine, cu sufletul sfâșiat între datorie și dorință? Oare câți dintre noi avem curajul să ne cerem dreptul la fericire?