Jurământul care a zguduit o nuntă: Mărturisirea Anei

— Ana, ești gata? Mireasa trebuie să fie mereu ultima care intră, dar tu… tu pari că vrei să fugi, nu să intri, mi-a șoptit Irina, sora mea, încercând să-mi prindă privirea în oglindă.

Am tras adânc aer în piept. Rochia albă mă strângea ca o promisiune pe care nu eram sigură că vreau s-o fac. În jurul meu, forfota nunții: mama plângând discret într-un colț, tata încercând să pară stăpân pe situație, deși îi tremura mâna pe paharul cu șampanie. Irina mă privea cu îngrijorare, dar nu știa nimic. Nimeni nu știa. Doar eu și Vlad.

Vlad… Cel care trebuia să-mi fie soț peste câteva minute. Cel care îmi promisese cerul și pământul, dar care, cu doar două nopți înainte, îmi dăduse lumea peste cap. Încă îi simțeam cuvintele reci în urechi: „Ana, nu e ce crezi tu.” Dar mesajele de pe telefonul lui spuneau altceva. Le citisem pe toate, cu inima bătându-mi nebunește. „Mi-e dor de tine”, „Abia aștept să te văd din nou”, „Ana nu bănuiește nimic.”

Am ieșit din cameră ca un automat, cu pași mici și siguri, de parcă fiecare pas era o minciună pe care o acceptam. Muzica a început să răsune, invitații s-au ridicat în picioare. Vlad mă aștepta la altar, zâmbind larg, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lângă el, nașii – Radu și Simona – păreau încântați de tot spectacolul. Am simțit cum mă sufoc.

Preotul a început slujba. Am răspuns la întrebări mecanic, cu voce stinsă. Când a venit momentul jurămintelor, Vlad a vorbit primul. A spus tot ce trebuia: că mă iubește, că vrea să fim împreună toată viața, că sunt sufletul lui pereche. Invitații au oftat emoționați.

A venit rândul meu. Am privit spre mama, care îmi făcea semn să zâmbesc. Tata își ștergea o lacrimă. Irina mă încuraja din priviri. Am inspirat adânc și am scos telefonul din buzunarul rochiei – da, mi-am făcut un buzunar special pentru el.

— În loc de jurământ, vreau să citesc ceva ce am descoperit recent, am spus cu voce tremurată.

Sala s-a făcut brusc liniște. Vlad a încercat să-mi prindă mâna, dar am tras-o ușor.

— „Mi-e dor de tine”, am citit cu voce tare. „Abia aștept să te văd din nou.” „Ana nu bănuiește nimic.”

Un murmur a străbătut sala. Mama s-a ridicat brusc în picioare.

— Ce faci, Ana? a șoptit tata printre dinți.

— Vlad, vrei să le spui tu cine este Andreea? am întrebat privind direct în ochii lui.

Vlad s-a făcut alb la față. Simona a încercat să intervină:

— Ana, poate nu e momentul…

— Ba da! E momentul! E singurul moment în care pot să spun adevărul! am strigat eu.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. Invitații se uitau unii la alții, neîncrezători. Unii șușoteau deja numele Andreei – colega lui Vlad de la serviciu.

— Vlad m-a mințit! M-a trădat! Și nu pot să mă prefac că nu știu! Nu pot să spun „da” unui om care m-a rănit atât de tare!

Vlad a încercat să spună ceva, dar l-am oprit cu un gest.

— Nu vreau scuze! Nu vreau explicații! Vreau doar să fiu liberă de minciuni!

Am aruncat buchetul pe jos și am fugit afară din biserică. Aerul rece m-a izbit în față ca o palmă trezitoare. Am auzit pași în urma mea – era Irina.

— Ana! Ce-ai făcut? Toată lumea e șocată!

— Mai bine șocați decât mințiți! am spus printre suspine.

Irina m-a luat în brațe și am plâns împreună pe treptele bisericii. În spate se auzeau voci ridicate – mama certa pe cineva, tata încerca să calmeze invitații. Vlad nu a ieșit după mine.

Am stat acolo minute bune, până când lumea a început să plece. Unii mă priveau cu milă, alții cu dezaprobare. Simțeam rușinea ca pe o povară grea pe umeri, dar și o ușurare ciudată – pentru prima dată după mult timp eram sinceră cu mine însămi.

Seara am ajuns acasă la părinți. Mama nu mi-a vorbit toată noaptea. Tata a venit la mine în cameră și m-a întrebat:

— De ce n-ai venit la noi mai devreme? De ce ai ținut totul în tine?

— Pentru că mi-a fost rușine… Pentru că am sperat că nu e adevărat… Pentru că mi-am dorit să fie bine…

Tata m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Mai bine adevărul dureros decât o minciună frumoasă.

Au trecut luni de atunci. Unii prieteni nu mi-au mai vorbit niciodată. Alții mi-au spus că am fost curajoasă. Vlad m-a căutat de câteva ori, dar nu i-am răspuns niciodată. Am început terapia și încerc să mă regăsesc.

Mă întreb uneori dacă am făcut bine sau dacă am distrus totul dintr-un impuls. Dar apoi îmi amintesc cum m-am simțit când am spus adevărul – eliberată.

Oare câți dintre noi alegem să trăim în minciună doar pentru că ne e frică de ce va spune lumea? Și cât de mult ne costă tăcerea?