Cadoul care a despărțit familia: Cina de la care totul s-a schimbat

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! vocea Irinei a tăiat aerul ca un cuțit, chiar în mijlocul restaurantului „La Căprioara”, unde mesele erau acoperite cu fețe de masă albe, iar chelnerii se mișcau ca niște umbre discrete. M-am oprit cu furculița la jumătatea drumului spre gură, simțind cum privirile celorlalți clienți se întorc spre masa noastră. Vlad, fiul meu, își lăsase capul în jos, jucându-se nervos cu pliculețul de zahăr. Eu, Ana, mama lui Vlad, nu știam dacă să intervin sau să mă prefac că nu aud.

Totul pornise de la un cadou. Un voucher pentru un curs de gătit, pe care Vlad i-l dăruise Irinei de ziua ei. Un gest care mie mi se păruse firesc — Irina mereu se plângea că nu are timp să gătească și că nu-i iese niciodată ciorba ca la mama ei. Dar reacția ei a fost ca o explozie: „Ce vrei să spui cu asta? Că nu sunt destul de bună? Că trebuie să învăț să fiu nevasta perfectă?”

— Irina, nu am vrut să… încerca Vlad să explice, dar ea l-a întrerupt brusc.

— Nu mai spune nimic! Mereu trebuie să-mi arăți ce nu fac bine! Nici măcar cadourile nu le poți alege fără să mă jignești!

M-am uitat la soțul meu, Doru, care își sorbea vinul fără să ridice privirea. În familia noastră, conflictele nu se discutau la masă. Se îngropau adânc, sub preș, până când izbucneau ca acum.

Irina s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit din restaurant, lăsându-ne pe toți într-o liniște apăsătoare. Vlad a rămas nemișcat câteva secunde, apoi a ieșit după ea. Eu am rămas cu Doru și cu Mara, fiica noastră cea mică, care încerca să-și ascundă lacrimile.

— Ana, lasă-i în pace. Sunt tineri, se ceartă și se împacă, a murmurat Doru fără convingere.

Dar eu nu puteam să stau liniștită. Am crescut într-o familie unde mama mea făcea totul pentru tata și pentru noi. Nu exista „prea mult” când venea vorba de sacrificiu. Dar acum, privind la Irina și Vlad, mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că lumea s-a schimbat și eu am rămas blocată în trecut.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru armonia noastră aparentă. În zilele următoare, Irina a refuzat să vină la noi acasă. Vlad era tot mai absent și irascibil. Mara mă întreba mereu dacă „Irina o să mai fie sora ei”.

Într-o duminică, am decis să merg la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis cu ochii umflați de plâns.

— Ana, nu pot… Nu pot să mă prefac că totul e bine. M-am săturat să simt că nu sunt suficientă pentru familia voastră.

Am intrat și am încercat să vorbim. Am aflat că pentru Irina acel curs de gătit nu era doar un cadou neinspirat, ci simbolul unei presiuni constante: să fie soția perfectă, nora perfectă, femeia care le face pe toate fără să crâcnească.

— Știi ce mi-a spus mama ta când am venit prima dată aici? „La noi în familie femeile gătesc și țin casa curată.” Și eu încerc… dar uneori simt că orice aș face nu e destul!

M-am simțit rușinată. Poate că fără să vreau am pus pe umerii Irinei o povară pe care nici eu nu mi-am dorit-o vreodată. Dar cum să-i explic asta lui Vlad? El crescuse văzându-mă pe mine făcând totul pentru toți.

În acea seară am stat până târziu vorbind despre copilăria mea în satul din Buzău, despre cum mama mea plângea uneori noaptea de oboseală dar ziua zâmbea larg la masă. Despre cum tata nu ridica niciodată un deget prin casă și nimeni nu comenta.

— Poate că ar trebui să ne facem propriile reguli, mi-a spus Irina încet.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Doru m-a întrebat ce s-a întâmplat și i-am povestit totul. A oftat adânc:

— Ana, poate că e timpul să-i lăsăm pe ei să-și trăiască viața cum cred de cuviință.

Dar eu nu puteam renunța atât de ușor. În următoarele luni am încercat să fiu mai atentă la ce spun și la ce așteptări transmit. Am început să o invit pe Irina la cafea fără să pomenesc nimic despre curățenie sau mâncare. Am încercat să-l fac pe Vlad să înțeleagă că iubirea nu se măsoară în tradiții respectate orbește.

Totuși, rana rămânea acolo. De Crăciun, masa noastră a fost mai goală ca niciodată. Irina și Vlad au plecat la munte singuri. Mara a plâns toată seara.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare cât din ceea ce credem că e „normal” ne face de fapt rău? Oare dragostea pentru familie înseamnă să ne sacrificăm mereu sau să învățăm să ne ascultăm unii pe alții?

Poate că generația mea are încă multe de învățat despre iubire și acceptare. Voi ce credeți? Unde ar trebui trasată linia între tradiție și fericirea fiecăruia?