Casa Perfecțiunii, Inima Mea în Haos

— Nu ești niciodată destul de bună, Irina! Ai văzut notele Mariei? De ce nu poți fi și tu ca ea?

Cuvintele mamei mele, rostite cu voce tăioasă, mi-au răsunat în cap ca un ecou dureros. Stăteam la masa din sufrageria noastră perfect aranjată, cu fața de masă apretată și farfuriile aliniate la milimetru. Tata răsfoia ziarul fără să ridice privirea, iar eu simțeam cum mă sufoc sub privirile lor pline de dezamăgire. Aveam șaptesprezece ani și viața mea era un șir nesfârșit de comparații, reguli și interdicții.

— Mama, nu sunt Maria! am izbucnit, cu voce tremurată.

— Nu ridica tonul la mine! a replicat ea imediat. Atâta timp cât locuiești sub acoperișul acesta, faci ce spunem noi!

Am fugit în camera mea, trântind ușa. M-am prăbușit pe pat, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am uitat la pereții albi, la rafturile pline cu cărți pe care nu le alesesem eu, la tablourile cu peisaje montane care nu-mi spuneau nimic. Totul era ordonat, steril, ca o vitrină de muzeu. Dar în mine era haos.

În fiecare zi, mama îmi programa viața: meditații la matematică, ore de pian (deși uram pianul), întâlniri cu fiicele prietenelor ei. Tata nu spunea nimic, dar tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă. Îmi doream să pot respira, să pot greși fără să fiu judecată, să pot râde fără să mă gândesc dacă râsul meu e prea zgomotos.

Într-o seară de vară, am ieșit pe furiș din casă. Am mers în parc, unde l-am întâlnit pe Vlad. Era băiatul rebel din liceu, cel despre care mama spunea mereu că „nu e de nasul nostru”. Dar cu el puteam fi eu însămi. Stăteam pe bancă și vorbeam ore întregi despre muzică, filme și visele noastre.

— De ce nu le spui ce simți? m-a întrebat el într-o noapte.

— Nu ar înțelege… Pentru ei contează doar imaginea. Să fim perfecți în ochii lumii.

— Dar tu? Tu contezi pentru tine?

Întrebarea lui m-a urmărit zile întregi. Începusem să mă revolt tot mai des: am refuzat să merg la olimpiadă, am lipsit de la o oră de pian și am venit acasă cu părul vopsit într-o șuviță mov. Mama a făcut o criză de nervi.

— Ce ai făcut cu tine? Cum o să mă mai uit eu în ochii vecinilor?

— Poate că ar trebui să vă pese mai puțin de ce cred vecinii și mai mult de ce simt eu!

A fost prima dată când am ridicat vocea cu adevărat. Tata s-a ridicat brusc de la masă.

— Ajunge! În casa asta există reguli!

Am simțit că nu mai pot. În acea noapte am împachetat câteva haine și am plecat la Vlad. Am dormit pe canapeaua lui, într-o garsonieră mică și dezordonată, dar pentru prima dată m-am simțit liberă.

Au urmat zile grele. Mama mă suna obsesiv, lăsând mesaje pline de reproșuri și lacrimi. Tata nu mi-a scris deloc. M-am angajat la o cafenea ca să pot plăti chiria împreună cu Vlad. Am descoperit cât de greu e să trăiești fără siguranța casei părintești, dar și cât de mult contează fiecare alegere făcută pentru tine.

Într-o zi, după o tură lungă la cafenea, mama m-a așteptat la ieșire.

— Irina… te rog să vii acasă. Tata e bolnav… Nu mai mănâncă, nu mai vorbește cu nimeni.

Am simțit un nod în gât. M-am întors acasă pentru câteva zile. L-am găsit pe tata slăbit, cu ochii goi. S-a uitat la mine și a spus încet:

— Mi-e dor de fata mea…

Atunci am înțeles că sub masca severității era doar frica lor de a nu mă pierde sau de a nu greși ei ca părinți. Am stat lângă el și i-am povestit despre viața mea nouă — despre cât de greu e să fii adult, dar și cât de frumos e să-ți asumi propriile decizii.

Mama a plâns mult în acele zile. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Am vrut doar ce e mai bun pentru tine… Poate că am greșit modul.

Nu am rămas acasă. Am ales să mă întorc la viața mea independentă, dar relația cu părinții mei s-a schimbat încet-încet. Au început să mă asculte mai mult și să mă judece mai puțin.

Astăzi, când privesc în urmă, mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile pe care ni le dorim cu adevărat? Sau suntem doar umbrele așteptărilor altora? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?