Când totul se rupe și totul se leagă din nou: Povestea mea și a fiicei mele, Mara

— Cum ai putut să faci asta, mamă? Cum ai putut să-mi iei banii fără să-mi spui?

Vocea Marei răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, scorojiti pe la colțuri. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să-mi spargă pieptul. Avea ochii tatălui ei, aceiași ochi care m-au privit reci în ziua în care a plecat, lăsându-mă singură cu un copil de doi ani și cu o grămadă de datorii.

— Mara, nu am luat nimic! Am jurat că nu pun mâna pe banii tăi. De ce nu mă crezi?

Ea s-a ridicat brusc de la masă, scaunul scârțâind pe gresia veche. Avea 17 ani acum, dar încă vedeam în ea fetița care venea plângând la mine noaptea, speriată de tunete. Acum era o furtună ea însăși.

— Mereu ai avut scuze! Mereu ai spus că faci totul pentru mine, dar uite unde suntem! Nu avem nimic! Nici măcar încredere una în alta!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am muncit toată viața ca un cal de povară. Am spălat scări, am făcut curățenie prin casele altora, am lucrat la brutărie noaptea și la supermarket ziua. Totul pentru ea. Pentru ca Mara să aibă haine curate la școală, să nu-i lipsească nimic din pachetul de prânz, să poată merge la liceu în oraș.

Dar banii pe care îi strânsese ea din meditații și din vânzarea unor desene dispăruseră. Și eu eram singura suspectă.

— Mara, te rog…

— Lasă-mă! Nu mai vreau să aud!

A trântit ușa camerei și am rămas singură cu tăcerea apăsătoare. Am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă. Nu voiam să creadă că sunt slabă. Dar eram. Eram atât de obosită…

Mi-am adus aminte de ziua în care a plecat Sorin, soțul meu. Era iarnă, Mara avea febră mare și eu nu aveam bani nici măcar pentru medicamente. Sorin a spus că nu mai poate, că viața cu mine e prea grea, că vrea altceva. A ieșit pe ușă fără să privească înapoi. Nu l-am mai văzut de atunci.

Anii au trecut greu. Mama mea a murit devreme, tata era bolnav și nu putea ajuta. Prietenele s-au risipit fiecare cu problemele ei. Eu am rămas doar cu Mara și cu speranța că într-o zi va înțelege cât am sacrificat pentru ea.

Dar acum… Acum mă acuza că i-am furat banii. Și nu era doar despre bani. Era despre toate frustrările ei, despre lipsurile copilăriei, despre faptul că nu a avut niciodată o familie completă.

În zilele următoare, Mara abia mi-a vorbit. Venea târziu acasă, mânca în grabă și se închidea în cameră. Eu continuam să muncesc dublu, dar parcă nu mai aveam niciun rost.

Într-o seară, după ce am terminat tura la supermarket, m-am întâlnit cu Viorica, vecina mea de la trei.

— Ana, ce-ai pățit? Pari stinsă…

I-am povestit totul printre lacrimi. Viorica m-a ascultat și apoi mi-a spus:

— Știi… copiii nu văd mereu sacrificiile noastre. Ei văd doar ce le lipsește. Dar dacă tu știi că ai făcut tot ce ai putut… poate ar trebui să-i spui asta Marei. Sincer, fără reproșuri.

Am stat toată noaptea pe gânduri. Dimineața următoare, i-am lăsat Marei un bilet pe masă: „Te iubesc orice ar fi. Dacă vrei să vorbim, sunt aici.”

A trecut o săptămână până când a venit la mine. Avea ochii umflați de plâns.

— Mamă… îmi pare rău… Am găsit banii între caietele vechi din dulap. I-am pus acolo și am uitat…

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine și se lipește la loc în același timp. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— Nu e vorba doar de bani, nu-i așa? am întrebat-o încet.

— Nu… Mi-e ciudă că n-am avut niciodată ce au ceilalți copii… Mi-e ciudă că tata nu e aici… Mi-e ciudă că tu ești mereu obosită…

Am strâns-o mai tare la piept.

— Și mie mi-e ciudă uneori… Dar te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Au trecut ani de atunci. Mara a plecat la facultate la Cluj și ne sunăm aproape zilnic. Încet-încet am reînvățat să avem încredere una în alta. Sorin a reapărut într-o zi, bolnav și singur; Mara a vrut să-l vadă și eu am acceptat, deși inima mea încă mai sângera.

Vindecarea nu vine peste noapte. Dar vine atunci când ne permitem să fim vulnerabili unii cu alții.

Mă întreb adesea: oare câți părinți trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câți copii poartă poverile părinților fără să știe? Poate dacă am vorbi mai deschis despre durere și sacrificiu, ne-am putea ierta mai ușor unii pe alții…