Am dat afară soțul și socrii. Nu regret nimic.
— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea mea a răsunat spartă în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă reîncălzită. Mama soțului meu, doamna Mariana, s-a oprit din tăiatul cepei și m-a privit cu ochii ei mici, obosiți, dar încă plini de judecată.
— Ce nu poți, draga mea? Că doar nu te pune nimeni să faci ceva ce nu vrei. Noi doar ajutăm, nu vezi?
Ajutau. Așa spuneau. Dar de când se mutaseră la noi, apartamentul nostru cu două camere din Drumul Taberei devenise un câmp de bătălie. Eu, Vlad — soțul meu — și părinții lui, veniți dintr-un sat din Buzău, unde nu mai puteau să-și ducă traiul. Erau oameni muncitori, dar bătrânețea și boala îi ajunseseră din urmă. Vlad a insistat: „Nu putem să-i lăsăm acolo, Ilinca. Sunt părinții mei!”
Am acceptat. Am zis că e temporar. Dar temporarul s-a transformat în luni, apoi în ani. Fiecare zi era o luptă pentru spațiu, intimitate și liniște. Dimineața mă trezeam cu sunetul televizorului dat tare pe știri, cu miros de cafea arsă și discuții despre cât de scump e totul la oraș. Seara, certuri mărunte: unde punem hainele, cine spală vasele, cine plătește întreținerea.
— Ilinca, tu nu știi să faci sarmale ca mama! — îmi spunea Vlad râzând, dar eu simțeam cum mă strânge ceva în piept. Nu era vorba de sarmale. Era vorba că nu mai eram stăpână în casa mea.
Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă — lucrez ca asistentă medicală la Spitalul Universitar — am găsit-o pe doamna Mariana cotrobăind prin dulapul meu.
— Ce cauți acolo?
— Voiam să văd dacă ai ceva de dat la țară. Poate niște haine mai vechi…
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.
— Te rog să nu mai umbli prin lucrurile mele!
A ieșit bombănind, iar Vlad a venit la mine:
— De ce ești așa de rea cu mama? Ea doar vrea să ajute.
— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Nu mai am aer!
El a ridicat din umeri și a ieșit din cameră. M-am prăbușit pe pat și am plâns în pernă până am adormit.
A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Mariana plângând în bucătărie.
— Nu ne mai vrei aici… Știam eu că nu ne vrei…
Domnul Ion, socrul meu, stătea tăcut la masă, cu mâinile noduroase strânse pe cana de ceai.
— Ilinca, dacă nu ne vrei, plecăm. Dar să știi că Vlad vine cu noi!
Vlad a intrat atunci în bucătărie.
— Ilinca, eu nu pot să-mi las părinții pe drumuri. Dacă tu nu poți să-i suporți, eu plec cu ei.
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am trăit atâția ani împreună… Dar nu mai puteam. Nu mai eram eu însămi. Eram doar o umbră care făcea curat după alții și încerca să nu deranjeze.
— Atunci plecați! — am spus cu o voce pe care nici eu n-am recunoscut-o.
Au strâns câteva lucruri și au plecat. Vlad nici măcar nu s-a uitat înapoi. Ușa s-a trântit și liniștea care a urmat a fost asurzitoare.
Primele zile au fost un amestec de ușurare și vinovăție. Mergeam prin casă și ascultam tăcerea. Mâncam singură la masă și plângeam fără motiv. Colegele de la spital mă întrebau ce am pățit.
— Am rămas singură… — le-am spus într-o zi Mariei, colega mea cea mai apropiată.
— Poate e mai bine așa. Ai nevoie de spațiul tău, Ilinca! — mi-a zis ea.
Dar lumea vorbea. Vecinii șușoteau pe scară:
— Ai auzit? Ilinca și-a dat afară bărbatul și socrii…
Mama m-a sunat plângând:
— Cum ai putut să faci una ca asta? O să rămâi singură toată viața!
Dar eu știam că dacă nu puneam o limită atunci, mă pierdeam pe mine pentru totdeauna.
Au trecut luni de zile până când Vlad m-a sunat.
— Ilinca… putem să vorbim?
Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Era slab, tras la față.
— Nici acolo nu e ușor… — mi-a spus el încet. — Dar nu pot să-i las singuri.
— Știu… Dar nici eu nu pot să mă anulez pentru voi toți.
Am stat mult timp tăcuți. Apoi el a plecat din nou.
Acum locuiesc singură. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori mă simt vinovată, alteori puternică. Dar știu că am făcut ce trebuia pentru mine.
Mă întreb uneori: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru că „așa trebuie”? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?