Legături de sânge și trădare: Povestea unei căsnicii la răscruce

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu servitoarea familiei tale! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă și ochii plini de lacrimi. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile încleștate pe marginea mesei, în timp ce Radu, soțul meu, se uita la mine ca și cum nu m-ar fi văzut niciodată atât de răvășită.

— Ce vrei să spui, Maria? a întrebat el încet, evitând să mă privească direct.

— Știi foarte bine ce vreau să spun! De șase ani am grijă de bunica ta, îi schimb scutecele, îi fac baie, îi dau de mâncare, îi ascult plângerile și poveștile care se repetă la nesfârșit. Și totul pentru că mama ta a plecat în Italia să facă bani. Dar pentru noi? Pentru mine? Ce-a făcut ea?

Radu a oftat adânc și s-a ridicat de la masă. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie. Nu era prima dată când discutam despre asta, dar niciodată nu fusesem atât de hotărâtă să nu mai cedez.

Totul a început când ne-am mutat la țară, în casa bunicii lui Radu. Eram tineri, proaspăt căsătoriți, cu vise mari și buzunare goale. Soacra mea, Elena, ne-a promis că dacă avem grijă de mama ei cât timp ea muncește în Italia, ne va ajuta să ne construim o casă pe terenul din spatele grădinii. „E doar pentru câțiva ani”, mi-a spus cu un zâmbet larg. „După aia vă ajut să vă ridicați pe picioare.”

La început am crezut-o. Am crezut în familie, în promisiuni și în puterea sacrificiului. Dar anii au trecut, iar Elena trimitea bani doar pentru strictul necesar al bunicii. Pentru noi – nimic. Când o sunam să-i spun că nu mai pot, că am nevoie de ajutor sau măcar de o pauză, îmi răspundea mereu cu aceeași voce dulceagă:

— Maria, tu ești ca fata mea. Știu că e greu, dar uite ce noroc aveți cu casa asta! Eu muncesc aici pentru toți.

Dar nu era adevărat. În fiecare vară venea acasă cu haine scumpe și telefoane noi pentru ea și pentru fiica ei cea mică, Ramona. Pentru noi – doar vorbe goale și promisiuni amânate.

Într-o zi, când bunica a făcut o criză și am stat cu ea toată noaptea la spital, am simțit că mă prăbușesc. M-am uitat la copilul nostru, Vlad, care dormea pe un scaun de plastic în salonul rece și mi-am jurat că nu o să-l las să crească într-o familie unde sacrificiul unuia e considerat normalitate.

— Radu, tu chiar nu vezi? am continuat eu în acea seară tensionată. Mama ta ne-a mințit! Ne-a folosit ca să-și poată trăi viața liniștită acolo. Noi suntem sclavii ei aici!

Radu s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală.

— Ce vrei să fac? Să o las pe mama fără ajutor? Să o duc pe bunica la azil?

— Vreau să fim o familie normală! Vreau să avem viața noastră! Vreau să nu mai fiu eu singura care duce tot greul!

Am izbucnit în plâns. M-am simțit mică și neputincioasă. Toată lumea mă judeca: vecinii spuneau că sunt norocoasă că am casă; rudele lui Radu mă priveau ca pe o străină care nu știe să-și respecte bătrânii; iar mama mea îmi repeta mereu:

— Maria, ai grijă ce faci. Un copil are nevoie de ambii părinți.

Dar nimeni nu vedea cât de singură eram de fapt.

Într-o duminică dimineață, Elena a venit acasă pe neașteptate. A intrat val-vârtej în bucătărie și a început să dea ordine:

— Maria, ai spălat bine lenjeria? Bunica trebuie schimbată la fiecare două zile! Și vezi că iar nu ai pus destul zahăr în prăjitură!

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.

— Elena, dacă tot ai venit acasă, poate stai tu cu mama ta câteva zile! Eu vreau să plec la sora mea la București.

S-a uitat la mine ca la o nebună.

— Cum adică? Nu poți pleca! Cine are grijă de ea?

— Eu nu mai pot! am spus printre dinți. Am nevoie de o pauză!

A început să țipe la Radu:

— Asta e nevasta pe care ți-ai ales-o? Să te lase baltă când ți-e lumea mai dragă?

Radu a tăcut. Atunci am știut că sunt singură.

În acea noapte am făcut bagajul și am plecat cu Vlad la sora mea. Am stat acolo două săptămâni. În fiecare zi mă suna Radu:

— Te rog, întoarce-te! Mama zice că dacă nu vii tu acasă, ea se întoarce în Italia și ne lasă baltă!

— Poate ar fi mai bine așa, i-am răspuns rece.

În cele din urmă m-am întors doar pentru Vlad. Dar ceva s-a rupt definitiv între mine și Radu. Nu mai aveam încredere nici în el, nici în promisiunile familiei lui.

Acum stau seara pe marginea patului și mă uit la copilul meu dormind liniștit. Mă întreb dacă sacrificiul meu chiar a avut vreun rost sau doar am fost folosită ca o piesă într-un joc murdar al familiei lui Radu.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?