Florile vecinului și tăcerea din căsnicie: Povestea mea despre limite, dorințe și adevăruri nespuse

— Ce-i asta, Ana? De ce ai primit flori de la el?

Vocea lui Mihai răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, cu gresia rece sub picioare și mirosul de cafea rămas de dimineață. Ține buchetul de lalele galbene ca pe o probă de crimă, iar ochii lui, altădată blânzi, ard acum de furie și neîncredere. Mă simt prinsă la mijloc, ca o adolescentă care a făcut o prostie, deși nu am făcut nimic greșit. Sau poate am făcut?

— Mihai, e doar un gest frumos. Radu e nou în bloc, nu cunoaște pe nimeni. A zis că a vrut să fie politicos…

— Politicos? Cu ciocolată și flori? Ana, nu suntem la liceu! Ce vrea omul ăsta de la tine?

Nu știu ce să-i răspund. Îmi amintesc privirea caldă a lui Radu când mi-a întins florile, zâmbetul lui timid și felul în care a spus: „Sper să vă placă, doamnă Ana. Mi s-a părut că aveți nevoie de puțină culoare azi.” M-am simțit văzută pentru prima dată după mult timp. Mihai nu-mi mai aduce flori de ani buni. Nici măcar nu mai observă când îmi schimb tunsoarea sau când port rochia aceea roșie pe care o iubea odată.

— Nu vrea nimic, Mihai. E doar… drăguț. Atât.

— Să nu-l mai primesc în casă! Ai auzit?

Înghit în sec. Nu-mi place tonul lui, dar nici nu pot să-l contrazic. De când am trecut prin problemele cu banii și cu sănătatea mamei mele, Mihai s-a schimbat. E mereu obosit, mereu îngrijorat, mereu cu gândul la facturi și la serviciu. Eu am rămas singură cu grijile mele, cu dorințele mele mici — o vorbă bună, o mângâiere, un gest de tandrețe.

În seara aceea, după ce Mihai adoarme pe canapea cu televizorul pornit pe știri, mă uit la florile din vază. Miroase a primăvară, a începuturi noi. Îmi dau seama cât de mult mi-au lipsit gesturile simple. Nu e vorba despre Radu — e vorba despre mine. Despre golul care s-a lăsat între mine și Mihai.

A doua zi îl întâlnesc pe Radu pe scară. Poartă o geacă veche de piele și are sub braț o cutie cu scule.

— Bună dimineața, doamnă Ana! Sper că nu v-am pus într-o situație neplăcută ieri…

Îl privesc câteva secunde prea mult.

— Nu… adică… soțul meu e puțin gelos. Dar nu e vina dumneavoastră.

Radu zâmbește trist.

— Știți, am pierdut-o pe soția mea acum doi ani. De atunci încerc să fiu mai atent cu oamenii din jur. Să nu treacă nicio zi fără să spun ceva frumos cuiva.

Mă lovește un val de vinovăție. Poate am interpretat greșit totul. Sau poate nu? În seara aceea îi spun lui Mihai ce mi-a povestit Radu.

— Și ce dacă? Tot nu vreau să-l mai văd pe aici! — răbufnește el.

— Mihai, tu mă mai vezi pe mine? M-ai mai privit în ochi în ultima vreme? M-ai întrebat vreodată dacă sunt bine?

Se lasă o tăcere grea între noi. Îl văd cum se ferește de privirea mea.

— Am prea multe pe cap, Ana… Nu mai știu cum să fiu altfel.

— Dar eu? Eu ce să fac cu lipsa asta?

În zilele următoare evit să-l mai salut pe Radu. Îmi simt inima strânsă de fiecare dată când îl văd urcând scările sau când aud râsul lui în curte cu copiii vecinilor. Într-o seară plouată, îl găsesc stând pe bancă sub copertină, ud leoarcă.

— Veniți la mine să vă uscați hainele — îi spun fără să mă gândesc.

Ezită o clipă, apoi acceptă. În timp ce își stoarce geaca în baie, îmi povestește despre fiica lui rămasă la Cluj, despre singurătatea care-l apasă seara după ce se sting luminile blocului.

— Știți ce e cel mai greu? — mă întreabă el privind spre fereastră — Să nu ai cui spune „Noapte bună”.

Simt un nod în gât. Îmi dau seama că nu sunt singura care suferă în tăcere.

Când Mihai intră pe ușă și îl vede pe Radu la noi în sufragerie, izbucnește scandalul adevărat.

— Ți-am spus să nu-l mai primești! Ce vrei să demonstrezi?

— Vreau doar să fiu văzută! Să contez pentru cineva!

Mihai pleacă trântind ușa. Radu se ridică jenat.

— Îmi pare rău… Nu vreau să stric nimic între voi.

— Nu e vina ta… Poate era deja stricat.

În noaptea aceea plâng pentru prima dată după mult timp. Nu pentru Radu sau pentru Mihai, ci pentru mine — pentru femeia care am devenit fără să-mi dau seama: invizibilă în propria viață.

A doua zi dimineață găsesc pe masă un bilet de la Mihai: „Trebuie să vorbim.”

Ne întâlnim la cafenea, ca doi străini care încearcă să-și amintească cine au fost odată.

— Ana… Îmi pare rău că te-am pierdut din vedere. Dar nu pot suporta gândul că altcineva îți aduce bucurie.

— Nu vreau altcineva, Mihai. Vreau doar să fim din nou noi doi.

Nu știu dacă vom reuși. Dar pentru prima dată după mult timp simt că am curajul să spun ce simt cu adevărat.

Merg acasă și privesc florile ofilite din vază. Oare cât timp poți trăi doar din gesturi mici? Și când devin ele semnalul că ceva mare lipsește?

Poate că nu e greșit să primești flori de la un vecin — dar e greșit să te mulțumești cu atât atunci când sufletul tânjește după mai mult.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Unde trageți linia între prietenie și trădare?