Când soacra s-a mutat la noi: Povestea unei case împărțite între două femei

— Nu cred că e o idee bună, Mihai, am spus încet, cu vocea tremurândă, în timp ce el își aranja cravata în oglindă.
— E mama, Ana. Nu are unde să se ducă. O să fie bine, a răspuns el, evitând să mă privească în ochi.

Așa a început totul. Într-o seară rece de noiembrie, când am aflat că Elena, soacra mea, urma să se mute la noi. Casa noastră, pe care o cumpărasem cu greu acum cinci ani, urma să devină scena unei bătălii tăcute între două femei care nu se cunoșteau cu adevărat și nici nu voiau să se cunoască.

Elena a venit cu două valize mari și o privire severă. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi luat ceva ce i se cuvenea. În primele zile, am încercat să fiu politicoasă. I-am arătat camera de oaspeți, i-am spus unde ținem ceaiul și i-am lăsat spațiu. Dar spațiul acela s-a micșorat rapid.

Într-o dimineață, am găsit-o în bucătărie, gătind ciorbă de perișoare la ora șase. Toată casa mirosea a ceapă prăjită.
— Ana, tu nu pui destulă sare în mâncare. Mihai mereu mi-a zis că îi place mai condimentat, mi-a spus ea fără să ridice privirea din oală.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era bucătăria mea, micul meu sanctuar. Dar nu am zis nimic. M-am dus la serviciu cu un nod în gât și m-am întors acasă cu teamă.

Zilele au trecut și Elena a început să-și lase amprenta peste tot: pernele decorative au dispărut, prosoapele au fost schimbate cu unele „mai bune”, iar florile mele preferate au ajuns la gunoi pentru că „miroseau prea tare”.

Mihai părea orb la toate astea. Când îi spuneam că mă simt invadată, ridica din umeri:
— E doar pentru o perioadă. Fii mai înțelegătoare.

Dar perioada s-a transformat în luni. Și fiecare zi era o nouă provocare. Elena comenta la orice: hainele pe care le purtam, felul în care îl creșteam pe Vlad, băiețelul nostru de patru ani, chiar și la modul în care îmi aranjam părul.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, am auzit-o pe Elena vorbind cu Mihai în sufragerie:
— Ana nu știe să țină o casă. Tu mereu ai avut parte de ordine și mâncare caldă acasă.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am intrat în cameră fără să bat la ușă:
— Poate ar trebui să mă înveți tu cum să fiu soție și mamă, Elena! am spus cu vocea ridicată.
Ea s-a uitat la mine cu răceală:
— Nu e nevoie să te învăț eu. Doar observ.

Mihai a încercat să calmeze spiritele, dar era prea târziu. Din acea zi, liniștea dintre noi s-a transformat într-un război rece. Fiecare gest era interpretat greșit, fiecare vorbă era un reproș ascuns.

Prietenii mei nu mă mai recunoșteau. Nu mai ieșeam nicăieri, evitam discuțiile despre familie și mă simțeam tot mai singură în propria casă. Mama mea mă suna zilnic:
— Ana, nu lăsa pe nimeni să-ți ia locul în casa ta!
Dar ce puteam face? Mihai era prins între două femei pe care le iubea și nu voia să supere pe niciuna.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine plângând:
— Bunica a zis că nu am voie să mă joc cu plastilina pe masă…
Am mers direct la Elena:
— Te rog să nu-i mai interzici lucruri lui Vlad fără să vorbești cu mine înainte!
Ea a ridicat din sprâncene:
— Dacă tu nu știi să impui reguli, trebuie să o fac eu!

Atunci am izbucnit:
— Nu ești mama lui! Nu ești stăpâna casei!
Mihai a venit alergând din dormitor:
— Ce se întâmplă aici?
— Ori eu, ori mama ta! am spus printre lacrimi.
El a rămas mut. Nu s-a așteptat niciodată să ajung aici.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Elena s-a retras în camera ei, Mihai nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Vlad simțea tensiunea și devenise agitat.

Într-o seară târzie, când toți dormeau, am stat singură la masa din bucătărie și m-am întrebat: unde greșisem? De ce nu puteam găsi un echilibru? De ce într-o familie românească trebuie mereu cineva să cedeze?

Până la urmă, Elena a plecat după încă două luni. S-a mutat la sora ei din Bacău. Dar urmele au rămas: între mine și Mihai s-a creat o fisură greu de reparat; Vlad încă întreabă uneori de bunica lui; iar eu… eu încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut ceva important încercând să-mi apăr locul.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare chiar trebuie să alegem între liniștea noastră și pacea familiei? Voi ce ați fi făcut în locul meu?