Casa dintre noi: Povestea unei despărțiri care a rupt mai mult decât o familie

— Nu e corect! Am muncit și eu la casa asta! strigă Radu, cu ochii injectați de furie, în timp ce Ana plângea în tăcere, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Era prima zi de Paște, iar în loc să ne bucurăm împreună, familia mea se destrăma sub ochii mei. Mă uitam la ginerele meu și nu-l mai recunoșteam. Unde dispăruse băiatul acela respectuos care îmi cerea sfaturi despre viață?

Casa noastră, cumpărată cu greu după ani de muncă în fabrică și economii strânse la sânge, devenise acum mărul discordiei. Eu și soția mea, Mariana, am cumpărat-o când Ana s-a măritat cu Radu. Am vrut să le oferim un început bun, să nu treacă prin lipsurile pe care le-am îndurat noi. Le-am pus casa pe numele Anei, dar am rămas mereu aproape, ajutând cu tot ce am putut. Radu părea recunoscător la început. Îl vedeam cum repară gardul, cum vopsește pereții, dar niciodată nu a adus bani de acasă pentru renovări. Tot ce făcea era cu materialele cumpărate de noi sau de Ana.

Anii au trecut și relația lor s-a răcit. Radu a început să vină târziu acasă, să ridice tonul la Ana și să-și verse nervii pe copii. Am încercat să vorbesc cu el, să-l întreb ce se întâmplă, dar mereu găsea scuze: „E greu la serviciu”, „Ana nu mă înțelege”, „Voi nu știți cum e să fii bărbat în ziua de azi”. M-am simțit neputincios. Nu voiam să mă bag prea mult, dar nici nu puteam să-mi las fata să sufere.

Când au decis să divorțeze, am crezut că totul se va termina civilizat. Dar Radu a venit cu avocatul lui și a cerut jumătate din casă. „Am investit timp și muncă aici! Fără mine nu ar fi arătat așa!”, spunea el cu voce tare la fiecare ședință de mediere. Ana era distrusă. Nu pentru că pierdea casa, ci pentru că omul pe care îl iubise cândva devenise un străin lacom și răzbunător.

— Tată, ce mă fac? Dacă pierd casa, unde mă duc cu copiii? mi-a spus Ana într-o seară, cu ochii roșii de plâns.

Am simțit că mă sufoc. Toată viața am muncit pentru liniștea lor. Să-i văd acum amenințați de propriul soț mi se părea o nedreptate cruntă. Am început să caut acte, chitanțe, orice dovadă că banii au fost ai noștri. Mariana mă ajuta, dar era la fel de dărâmată ca mine.

— Nu pot să cred că Radu face asta… Era ca un fiu pentru noi! șoptea ea noaptea, când credea că dorm.

Într-o zi, am decis să-l confrunt pe Radu. L-am chemat la o cafea la colțul blocului.

— Radu, tu chiar crezi că meriți jumătate din casă? Ai uitat cine te-a ajutat când nu aveai nimic?

A dat din umeri și a evitat privirea mea.

— E dreptul meu. Legea e de partea mea. Și eu am pus suflet aici.

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Dar nu am vrut scandal. Am plecat capul și am plecat acasă. În acea seară am stat până târziu cu Ana și Mariana, făcând planuri: dacă pierdem casa, ne mutăm împreună într-un apartament mic; dacă câștigăm procesul, îl vom ajuta pe Radu să-și găsească alt drum.

Procesul a durat luni întregi. Avocați, martori, acte peste acte. Vecinii vorbeau pe la colțuri: „Uite ce-a ajuns familia lui nea Gheorghe…”, „Săraca Ana…”, „Radu e un nesimțit!”. Mă durea fiecare vorbă ca o rană nouă.

În ziua sentinței, Ana tremura lângă mine pe holul tribunalului.

— Tată, dacă pierdem?

— Nu contează casa, contează să fim împreună, i-am spus încercând să par puternic.

Judecătorul a decis: casa rămâne Anei, dar Radu are dreptul la o sumă echivalentă cu munca depusă la renovări. O sumă mult mai mică decât jumătate din valoarea casei. Radu a ieșit trântind ușa, iar Ana a izbucnit în plâns.

Am mers acasă și am stat toți trei în bucătărie, în liniște. Casa părea mai goală ca niciodată. Copiii dormeau în camera lor fără să știe ce furtună trecuse peste capetele noastre.

Acum mă uit la pereții casei și mă întreb: merită să lupți pentru ceva material când familia ta se destramă? Sau poate tocmai lupta asta ne-a ținut uniți? Ce înseamnă dreptatea într-o lume în care legile nu țin cont de suflet?