Dragoste la apus: O poveste despre curajul de a iubi din nou la 59 de ani

— Nu pot să cred, tata! La vârsta asta te-ai găsit să te îndrăgostești? Ce-o să zică lumea?
Vocea fiicei mele, Ioana, răsuna în sufrageria mică, plină de amintiri și fotografii vechi. Mă uitam la ea, cu ochii mari, aproape speriată de cât de mult semăna cu mama ei când era tânără. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea nebunește. Aveam 59 de ani și tocmai îi mărturisisem copiilor mei că m-am îndrăgostit de Maria, o femeie pe care o cunoscusem la clubul de lectură din cartier.

— Ioana, nu e vorba despre ce zice lumea… E vorba despre mine. Despre ce simt eu acum, după atâția ani în care am trăit doar pentru voi și pentru serviciu.

— Dar mama? Cum poți s-o uiți așa ușor?

M-am ridicat brusc, simțind cum mă sufocă aerul din cameră. Nu era vorba că o uitasem pe Ana, soția mea care murise acum șapte ani. O iubisem cu disperare, dar viața nu se oprise atunci. Am trăit ani întregi în umbra amintirii ei, refuzând orice bucurie nouă. Dar Maria… Maria era altceva. Cu râsul ei cald și poveștile ei despre copilăria la țară, cu felul în care mă asculta fără să mă judece.

— Nu o uit pe mama voastră. Dar nici nu pot să-mi neg dreptul la fericire. Voi aveți viețile voastre. Eu… eu am rămas singur.

Fiul meu, Vlad, tăcea. Îl vedeam cum își frământă mâinile, încercând să găsească ceva de spus. În cele din urmă, a oftat:

— Tata… dacă tu crezi că asta te face fericit… dar să nu te rănească cineva. Nu vreau să te văd suferind din nou.

Am simțit un nod în gât. Era greu să le explic copiilor mei că nu mai eram același om ca înainte. Că moartea Anei mă schimbase definitiv. Că singurătatea mă apăsa ca o piatră rece pe piept în fiecare noapte.

Maria a apărut în viața mea pe neașteptate. Era divorțată, cu doi băieți mari plecați în străinătate. Ne-am întâlnit prima dată la clubul de lectură, unde discutam despre „Moromeții”. Am râs împreună când am recunoscut că niciunul dintre noi nu pricepuse de ce Niculae era atât de încăpățânat. După aceea, am început să ne vedem tot mai des: la cafeneaua din colț, la plimbări prin Herăstrău, la mici excursii prin țară.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Maria mi-a spus:

— Știi ce mi-e cel mai frică? Că lumea o să râdă de noi. Că o să spună că suntem penibili la vârsta asta.

Am luat-o de mână și i-am răspuns:

— Să râdă! Să spună ce vor! Eu n-am mai simțit așa ceva de zeci de ani.

Dar nu era chiar atât de simplu. Prietenii mei mă priveau cu suspiciune sau cu ironie:

— Ce faci, Gheorghe? Te-ai apucat de nebunii la bătrânețe?

Vecinii șușoteau pe la colțuri. Chiar și sora mea, Elena, m-a sunat într-o seară:

— Gheorghe, ai grijă! Să nu te păcălească femeia asta! La vârsta noastră trebuie să fim serioși.

M-am simțit ca un adolescent prins cu minciuna. Dar nu puteam renunța la Maria doar pentru că lumea avea prejudecăți.

Cel mai greu mi-a fost cu Ioana. O vedeam cum mă privește cu ochi reci, cum evită să vorbească despre Maria sau să vină la mine acasă când știa că e și ea acolo. Într-o zi am găsit-o plângând în bucătărie.

— Tata… mi-e teamă că o să te pierd și pe tine. Că dacă tu începi o viață nouă, eu nu mai am loc în ea.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— N-ai să mă pierzi niciodată. Ești fiica mea și te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar trebuie să-mi dai voie să fiu fericit.

A fost nevoie de luni întregi până când copiii mei au început să accepte ideea că tata poate iubi din nou. Au fost certuri, tăceri apăsătoare, priviri încărcate de reproș. Dar încet-încet, Maria a devenit parte din familie. A gătit sarmale cu Ioana de Crăciun, a mers cu Vlad la pescuit pe lacul Snagov.

Totuși, uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am forțat prea mult lucrurile doar ca să scap de singurătate. Dacă dragostea târzie e doar o iluzie frumoasă care se va spulbera la primul vânt mai puternic.

Dar apoi o văd pe Maria dimineața, cum îmi zâmbește peste ceașca de cafea și îmi spune:

— Hai să trăim azi ca și cum ar fi prima zi din restul vieții noastre!

Și atunci îmi dau seama că nu contează ce spune lumea sau cât timp ne-a mai rămas. Contează doar curajul de a iubi din nou.

Oare câți dintre noi au curajul să-și dea voie să fie fericiți după o viață întreagă de compromisuri? Voi ați risca totul pentru o dragoste târzie?