Întoarcerea acasă: Povara unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! Ai distrus totul!
Vocea surorii mele, Irina, răsuna în apartamentul mic din cartierul Titan, ca un ecou dureros care nu voia să se stingă. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu bagajul încă nedesfăcut, încercând să-mi adun gândurile. Mă întorsesem acasă după doi ani petrecuți la Cluj, unde încercasem să-mi găsesc rostul, dar viața mă adusese înapoi la București, la familia mea. Nu mă așteptam ca întoarcerea mea să fie începutul unui coșmar.

Irina era roșie la față, cu ochii umezi de furie și dezamăgire. Soțul ei, Radu, stătea la bucătărie, cu mâinile încrucișate pe piept, evitând să mă privească. Simțeam cum aerul dintre noi devenea tot mai greu cu fiecare secundă.

— Irina, nu am vrut să… am nevoie doar de un loc unde să stau până îmi găsesc ceva. Știi că nu am pe nimeni altcineva aici, am spus eu cu voce joasă.

— Nu e vorba doar despre tine! De când ai venit, Radu nu mai vorbește cu mine. Se poartă de parcă eu aș fi de vină că ai apărut din nou în viața noastră! strigă ea, iar lacrimile îi curgeau acum pe obraji.

Radu a oftat adânc și a ieșit din bucătărie. M-am uitat după el, dar nu am avut curajul să-l opresc. Între noi trei se crease o prăpastie pe care nu știam cum s-o traversez.

În noaptea aceea am dormit pe canapea, cu ochii în tavan și mintea plină de gânduri negre. Îmi aminteam cum, în copilărie, Irina era mereu cea care mă apăra de tata când venea beat acasă. Era sora mea mai mare și singura mea familie adevărată după ce mama a murit. Îi promisesem că o voi ajuta mereu, dar acum simțeam că îi făceam mai mult rău decât bine.

A doua zi dimineață, Radu nu mai era acasă. Irina stătea la masă cu o cafea rece în față și privirea pierdută.

— A plecat la maică-sa. Mi-a spus că nu mai poate suporta situația asta. Că vrea să divorțeze… și că e vina mea că te-am primit aici, mi-a spus ea fără să mă privească.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să fiu povara nimănui. Am încercat să-i explic:

— Irina, pot să plec. Mă descurc eu cumva… Nu vreau să-ți stric viața.

— E prea târziu! Totul s-a rupt între noi. Radu niciodată nu m-a vrut aproape de familia lui. Mereu a spus că tu ești o problemă… că trebuie să-ți vezi de viața ta și să nu te mai agăți de mine.

M-am ridicat și am început să-mi strâng lucrurile. Lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le pot opri. Am simțit o furie surdă față de Radu, dar și față de mine însămi. Poate chiar eram o povară.

În zilele care au urmat, Irina a devenit tot mai distantă. Vorbea puțin, iar când o făcea, era doar ca să-mi spună ce a mai zis Radu sau ce acte trebuie să pregătească pentru divorț. Mă simțeam ca un străin în propria familie.

Într-o seară, când ploua torențial afară și vântul bătea crengile copacilor în geam, Irina a izbucnit:

— De ce nu poți fi ca ceilalți? De ce trebuie mereu să te întorci la mine când ai probleme? Eu nu mai pot! Am obosit să fiu mereu cea care repară tot!

Am rămas fără cuvinte. Nu știam ce să-i răspund. Poate avea dreptate. Poate că ar fi trebuit să rămân la Cluj și să mă descurc singură, oricât de greu mi-ar fi fost.

Într-o zi am primit un mesaj de la Radu: „Nu ești tu de vină pentru tot ce s-a întâmplat. Dar nici nu poți trăi toată viața pe spatele Irinei.” Mesajul lui m-a durut mai mult decât orice ceartă avută cu sora mea.

Am început să caut disperată o chirie ieftină, dar salariul meu abia îmi ajungea pentru mâncare. Am încercat să vorbesc cu Irina despre asta, dar ea părea deja resemnată cu gândul că viața ei se schimbase pentru totdeauna din cauza mea.

Într-o dimineață am găsit-o plângând în baie. Am bătut ușor la ușă:

— Irina… te rog… spune-mi ce pot face ca să repar lucrurile.

A deschis ușa și m-a privit cu ochii roșii:

— Nu poți face nimic. Poate doar să dispari din viața mea pentru o vreme…

Cuvintele ei au fost ca un cuțit în inimă. Am plecat în aceeași zi, cu două genți și sufletul sfâșiat de vinovăție.

Acum stau într-o garsonieră mică din Rahova și încerc să-mi reconstruiesc viața. Vorbesc rar cu Irina; uneori îmi răspunde la mesaje, alteori nu. Radu a depus actele de divorț și nu cred că voi mai avea vreodată curajul să-l privesc în ochi.

Mă întreb în fiecare zi: oare chiar am distrus familia surorii mele? Sau pur și simplu am fost țapul ispășitor pentru problemele lor nerezolvate? Cât de mult suntem responsabili pentru fericirea celor dragi atunci când propria noastră supraviețuire depinde de ei?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar uneori mă întreb: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut? Cum ați fi ales între propria nevoie de sprijin și liniștea celor pe care îi iubiți?