Un Dar Prea Mare: Povestea unui Apartament și a unei Familii Frânte

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, mamă! am izbucnit, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum sângele îmi pulsează în tâmple. Eram în bucătăria apartamentului meu din Militari, cu lumina rece a dimineții filtrându-se prin storuri. Pe masă, cafeaua se răcise de mult.

— Maria, nu e vorba doar despre tine, mi-a răspuns mama cu vocea ei blândă, dar apăsată. E vorba despre familie. Radu și Oana au nevoie de un început. Tu ai deja tot ce-ți trebuie.

M-am ridicat brusc de pe scaun, aproape răsturnând cana. „Tot ce-mi trebuie?” Am muncit zece ani în corporație, am renunțat la vacanțe, la ieșiri, la orice bucurie pentru ratele la apartamentul ăsta. Și-acum, pentru că Oana vrea să aibă „ceva al ei”, ar trebui să renunț la tot?

Telefonul a rămas deschis pe masă, vocea mamei încă răsunând slab: — Maria? Ești acolo?

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi liniștesc respirația. Blocurile gri din jur păreau mai apăsătoare ca niciodată. Am privit spre cerul mohorât și m-am întrebat: când am ajuns să fim atât de străini unii de alții?

Seara aceea a fost un carusel de mesaje și telefoane. Radu, fratele meu mai mic, m-a sunat târziu:

— Maria, nu vreau să ne certăm. Dar Oana… Oana nu mai suportă să stăm cu chirie. Zice că dacă nu avem casa noastră, nu putem avea copii. Știi cum e ea…

— Știu prea bine cum e ea! am izbucnit. Mereu nemulțumită, mereu vrea mai mult. Dar tu? Tu chiar crezi că e corect să-mi ceri apartamentul?

A urmat o tăcere grea.

— Nu știu… Dar e familie. Și tu ai zis mereu că familia e pe primul loc.

M-am prăbușit pe canapea, cu ochii în lacrimi. Da, am spus asta de atâtea ori. Dar oare cât poți sacrifica până când nu mai rămâne nimic din tine?

A doua zi m-am dus la ai mei, în cartierul unde am crescut. Mama mă aștepta cu ochii roșii de plâns.

— Maria, te rog… Nu vreau să vă certați. Oana e însărcinată.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Și crezi că dacă-mi spui asta o să cedez? Să-mi dau casa doar pentru că ea a rămas însărcinată? Dar eu? Eu nu contez?

Tata stătea într-un colț, tăcut ca de obicei. L-am privit cu disperare:

— Tata, tu ce zici?

A oftat adânc:

— Nu-i drept ce-ți cerem. Dar uneori viața nu-i dreaptă.

Oana a apărut în prag, cu burta abia vizibilă sub rochia largă.

— Maria, dacă ai fi în locul meu… n-ai vrea și tu un acoperiș sigur pentru copilul tău?

Am simțit un val de furie și neputință. M-am ridicat brusc:

— Dacă aș fi în locul tău, n-aș cere niciodată așa ceva! N-aș pune familia într-o asemenea situație!

Am plecat trântind ușa, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.

Zilele următoare au fost un coșmar: rude care mă sunau să mă convingă să fiu „om”, prieteni care nu știau ce să spună, colegi care mă vedeau abătută și nu îndrăzneau să întrebe nimic. M-am simțit singură ca niciodată.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Radu: „Dacă nu ne ajuți tu, nu știu ce vom face. Oana plânge toată ziua. Mama e bolnavă de supărare.”

Am stat ore întregi privind tavanul. M-am întrebat dacă nu cumva sunt eu egoistă. Dacă nu cumva sacrificiul ăsta ar fi dovada supremă de iubire pentru familie.

Dar apoi m-am gândit la toate nopțile nedormite, la anii în care am pus fiecare leu deoparte pentru visul meu. La faptul că nimeni nu m-a întrebat vreodată ce vreau eu cu adevărat.

În weekend m-am întâlnit cu prietena mea cea mai bună, Irina.

— Maria, nu poți trăi viața altora! Dacă le dai apartamentul acum, ce urmează? Data viitoare ce-ți vor mai cere?

Am izbucnit în plâns în mijlocul cafenelei.

— Dar dacă îi pierd? Dacă rămân singură?

Irina mi-a luat mâna:

— Cine te iubește cu adevărat nu te pune să alegi între tine și ei.

În noaptea aceea am visat că eram din nou copil, alergând prin curtea blocului cu Radu după mine. Eram fericiți atunci… Ce s-a schimbat?

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu toți.

Ne-am adunat la masa din sufrageria părinților. Mama plângea încet, tata privea pe geam, Radu și Oana stăteau unul lângă altul, ținându-se de mână.

— Vreau să vă spun ceva important: apartamentul acesta e rodul muncii mele. Nu pot să-l dau. Vreau să vă ajut altfel — vă pot împrumuta bani pentru avans sau vă pot ajuta cu ratele o perioadă. Dar nu pot renunța la tot ce am construit.

Oana a început să țipe:

— Ești egoistă! Nu-ți pasă de noi!

Radu s-a ridicat nervos:

— Nu mă așteptam la asta de la tine…

Mama a încercat să-i liniștească:

— Gata! Ajunge! Maria are dreptate — fiecare are viața lui.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Știam că relația noastră nu va mai fi niciodată la fel.

Au trecut luni de atunci. Radu nu mi-a mai vorbit. Mama mă sună rar și doar ca să mă întrebe dacă sunt bine. Tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Sunt mândru de tine.”

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă familia înseamnă sacrificiu fără limite sau dacă trebuie să existe o linie peste care nu poți trece.

Poate că adevărata întrebare este: cât din tine poți dărui înainte să te pierzi cu totul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?