Promisiunea nespusă a unei mame: Povestea Anei și a Mirunei

— Mamă, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea Mirunei tremura ca niciodată. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu furie în geamuri. Am deschis ușa și am văzut-o udă leoarcă, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. Fără să spună nimic, s-a prăbușit în brațele mele, iar eu am simțit cum lumea mea se clatină.

— Ce s-a întâmplat, puiule? am întrebat-o, încercând să-mi ascund spaima.

A tăcut câteva secunde, apoi a șoptit:

— Sunt însărcinată.

Mi s-a tăiat respirația. Miruna, fata care mereu spunea că nu vrea copii, care râdea când prietenele ei visau la rochii de mireasă și pătuțuri roz. Miruna care îmi spusese de zeci de ori: „Nu e pentru mine, mamă. Eu vreau să văd lumea, să fiu liberă.”

— Cum? am bâiguit eu, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Nu știu… Nu știu ce să fac. Mi-e frică. Te rog, nu mă judeca…

Am tras-o mai aproape și i-am mângâiat părul ud. În mintea mea se amestecau dorința de a o proteja cu teama de necunoscut. Oare era pregătită? Oare eram eu pregătită să fiu bunică?

— Cine e tatăl? am întrebat încet.

A ezitat. S-a uitat în jos, apoi mi-a spus un nume care m-a făcut să simt că podeaua se rupe sub mine:

— Vlad… Vlad Popescu.

Am rămas fără cuvinte. Vlad era fostul coleg de serviciu al soțului meu, un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât Miruna. Îl știam bine – venea la noi la masă de sărbători, îi aducea Mirunei ciocolată când era mică. Niciodată nu mi-aș fi imaginat…

— Miruna… Vlad? Cum s-a întâmplat asta?

A început să plângă din nou.

— Nu știu… M-am simțit singură după ce tata a murit. El m-a ascultat, m-a înțeles… Nu am vrut să fie așa. Știu că e greșit.

M-am așezat lângă ea pe canapea și am simțit cum inima mi se frânge. O parte din mine era furioasă – pe Vlad, pe Miruna, pe mine însămi că nu am văzut nimic. Dar o altă parte voia doar să-mi țin fata în brațe și să-i spun că totul va fi bine.

— Ce vrei să faci? am întrebat-o blând.

— Nu știu… Nu pot să-i spun mamei lui Vlad. Nici colegilor mei. Mi-e rușine… Și mi-e frică de ce o să spună lumea.

Am oftat adânc. În orașul nostru mic din Moldova, bârfa e mai rapidă decât internetul. Oamenii judecă fără milă.

— Miruna, orice ai decide, eu sunt aici pentru tine. Dar trebuie să vorbim cu Vlad. Trebuie să știe.

A doua zi dimineață, am mers împreună la el. Vlad ne-a primit în pragul apartamentului său auster. Când a aflat vestea, a rămas mut. S-a așezat pe marginea patului și și-a pus capul în mâini.

— Nu pot… Nu pot să cred… Miruna, ești sigură?

— Da, Vlad. Sunt însărcinată cu copilul tău.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum tensiunea crește între ei.

— Nu pot avea un copil acum… Am deja doi băieți mari… Soția mea… Ce o să zică lumea?

Miruna a izbucnit:

— Și eu ce să fac? Să-l cresc singură? Să-l dau spre adopție? Să-l avortez?

Vlad s-a ridicat brusc:

— Nu! Nu vreau să faci asta! Dar nici nu pot să-mi distrug familia…

Am intervenit:

— Vlad, indiferent ce decizi tu, Miruna are nevoie de sprijin. Eu o voi ajuta cum pot.

Au urmat zile grele. Miruna s-a izolat, nu mai ieșea din casă. Prietenele ei au aflat repede – una dintre ele văzuse testul de sarcină aruncat la gunoi și a început să bârfească pe la colțuri.

Telefonul meu suna zilnic – vecine curioase, rude indignate:

— Cum ai putut lăsa fata să ajungă aici?
— Ce fel de mamă ești?

M-am simțit vinovată, rușinată și furioasă pe toți cei care judecau fără să știe povestea noastră adevărată.

Într-o seară, Miruna a venit la mine cu ochii umflați de plâns:

— Mamă, nu mai pot… M-am gândit să plec din țară. Să nasc acolo unde nu mă cunoaște nimeni.

Am strâns-o în brațe:

— Nu fugi de tine însăți, puiule. Oamenii uită repede. Dar tu trebuie să fii împăcată cu alegerea ta.

După multe discuții și lacrimi amare, Miruna a decis să păstreze copilul și să-l crească singură. Vlad a început să trimită bani pe ascuns, dar nu a avut curajul să-și asume public copilul.

Lunile au trecut greu – priviri piezișe pe stradă, șoapte la magazin, rude care nu ne mai vorbeau. Dar când fetița s-a născut și am ținut-o prima dată în brațe, am simțit că tot chinul a meritat.

Miruna a devenit o mamă curajoasă și iubitoare, chiar dacă uneori încă plânge noaptea pentru viața pe care o visa altfel. Eu am rămas stâlpul ei – uneori obosit, alteori neputincios, dar mereu acolo.

Acum mă uit la nepoata mea și mă întreb: oare cât de mult ne definesc alegerile greșite? Și cât de mult contează iertarea – a celorlalți și a noastră însăși?