Eliberarea de sub aripa mamei: Povestea mea despre curaj și independență

— Radu, iar ai uitat să-ți pui hainele la spălat! Nu pot să fac totul în casa asta! vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi găsesc liniștea cu o cafea amară la masa din sufragerie. Mă uit la ceas: 7:15 dimineața. O altă zi care începe cu reproșuri și tensiune.

Am patruzeci de ani și încă locuiesc cu mama. Nu pentru că nu aș fi avut ocazii să plec, ci pentru că fiecare încercare de a mă desprinde a fost întâmpinată cu lacrimi, șantaj emoțional și promisiuni că „nimeni nu te va iubi ca mine”. Tata a plecat când aveam șapte ani. De atunci, mama, Viorica, a devenit centrul universului meu. Sau, mai bine zis, eu am devenit centrul universului ei. Și nu m-a lăsat niciodată să uit asta.

— Mamă, am avut o zi grea ieri la muncă. Poți să mă lași puțin în pace? încerc să spun pe un ton calm.

— Da’ ce, eu nu muncesc? Eu nu am grijile mele? Numai tu contezi? răspunde ea, cu ochii umezi și voce tremurândă. Știu ce urmează: va începe să plângă, să-mi spună cât de mult s-a sacrificat pentru mine și cum nu-i pasă nimănui de ea.

Mă ridic brusc de la masă și mă duc în baie. În oglindă văd un bărbat obosit, cu cearcăne adânci și privire pierdută. Mă întreb: când am încetat să mai fiu copilul ei și am devenit prizonierul ei?

La serviciu, colegii glumesc mereu pe seama faptului că „mama îmi face pachetul”. Unii mă întreabă de ce nu mă mut singur. Le zâmbesc fals și le spun că e mai comod așa. Dar adevărul e că mi-e frică. Mi-e frică să o las singură, mi-e frică să nu o dezamăgesc, mi-e frică să nu mă simt vinovat.

Seara, când ajung acasă, găsesc masa pusă și televizorul dat tare pe telenovela preferată a mamei. Miroase a sarmale și a disperare. Mă așez la masă fără chef.

— Radu, ai vorbit cu fata aia de la contabilitate? Poate te însori odată și tu! Nu vrei să mă faci bunică? începe ea discuția care mă sufocă cel mai tare.

— Mamă, te rog… Nu vreau să vorbim despre asta acum.

— Dar când? Când o să mor eu? Atunci o să-ți aduci aminte că ai avut o mamă care te-a iubit?

Îmi vine să țip. Îmi vine să fug. Dar rămân acolo, blocat între dorința de a-i face pe plac și nevoia disperată de libertate.

Într-o seară ploioasă de aprilie, primesc un mesaj de la Sorin, prietenul meu din liceu: „Hai la o bere! Trebuie să vorbim.” Accept fără să stau pe gânduri. La terasă, printre stropii reci și aburii de alcool, Sorin mă privește direct în ochi:

— Radu, tu realizezi că trăiești viața mamei tale? Când ai făcut ultima dată ceva DOAR pentru tine?

Înghit în sec. Nu știu ce să-i răspund. Îmi dau seama că nu mai știu cine sunt fără ea.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă ca un leu în cușcă. O văd pe mama dormind liniștită în camera ei și simt un amestec ciudat de milă și furie. Îmi aduc aminte cum îmi citea povești când eram mic, cum mă ținea strâns în brațe după ce tata a plecat. Dar acum simt că mă sufoc.

A doua zi dimineață, îmi fac curaj:

— Mamă, trebuie să vorbim.

Se uită la mine speriată.

— Ce s-a întâmplat? Ești bolnav?

— Nu… Dar vreau să mă mut singur. Să încerc să trăiesc pe cont propriu.

Lacrimi îi curg pe obraji imediat.

— Cum poți să-mi faci una ca asta? După tot ce am făcut pentru tine?

— Mamă… Nu plec pentru că nu te iubesc. Plec pentru că trebuie să învăț să fiu eu însumi.

Urmează zile întregi de tăcere apăsătoare. Mama nu-mi vorbește decât monosilabic. Îmi las hainele spălate pe pat fără un cuvânt. Mâncarea apare pe masă ca prin minune, dar nu mai are gustul de altădată.

Caut garsoniere pe internet. Găsesc una micuță în Drumul Taberei. Nu e cine știe ce, dar e a mea. Într-o sâmbătă dimineață îmi fac bagajele. Mama stă în ușă cu ochii roșii.

— Să nu uiți să mănânci… Și să-ți iei vitamina C…

O îmbrățișez strâns.

— Te sun în fiecare zi, promit.

Când închid ușa după mine simt un gol imens în stomac. Dar și o ușurare pe care n-am mai simțit-o niciodată.

Primele nopți sunt grele. Mă trezesc speriat din somn, convins că am uitat ceva important acasă. Dar încet-încet învăț să-mi gătesc singur, să-mi fac cumpărăturile, să-mi plătesc facturile. Învăț cine sunt fără mama lângă mine.

După două luni îi fac o vizită surpriză. O găsesc privind pe geam, cu o ceașcă de ceai în mână.

— Ai slăbit… Nu mănânci destul!

Zâmbesc.

— Ba da, mamă… Mănânc cât trebuie. Și sunt bine.

O văd cum se luminează la față când îi spun că mi-am făcut prieteni noi și că viața mea începe, în sfârșit, să capete sens.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim viețile altora din teamă sau vinovăție? Cât curaj ne trebuie ca să ne eliberăm și să ne găsim propriul drum? Poate că adevărata iubire e atunci când avem puterea să spunem „ajunge” — pentru noi și pentru cei dragi.