Casa împărțită: Povestea unei mame vitrege într-o familie recompusă

— Mariana, nu poți să fii puțin mai înțelegătoare? E fata mea, nu pot să-i spun să nu vină la noi!
Vocea lui Doru răsună în bucătărie, spartă de zgomotul vesel al nepoților care aleargă pe hol. Mă uit la el, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. E sâmbătă dimineața, iar casa noastră — odinioară liniștită — e din nou plină de râsete, țipete și jucării împrăștiate peste tot.

Mă numesc Mariana și am 55 de ani. Acum zece ani, după ce am rămas văduvă, l-am cunoscut pe Doru. Ne-am îndrăgostit târziu, fiecare cu bagajul lui de suferințe și speranțe. Eu am un fiu, Radu, care locuiește la Cluj, iar Doru are o fată, Irina, divorțată și cu doi copii mici. Când ne-am mutat împreună, am crezut că vom construi o viață liniștită, dar realitatea unei familii recompuse m-a lovit ca un val rece.

— Mamaie, unde e ciocolata? strigă Andrei, nepotul cel mic al Irinei, în timp ce trântește ușa dulapului.

— Nu țipa, Andrei! răspund eu automat, dar vocea mea se pierde în vacarm.

Irina intră în bucătărie cu telefonul la ureche, ignorând privirea mea obosită. Lasă geanta pe masă și începe să-și povestească problemele cu fostul soț. Doru o ascultă cu răbdare, iar eu simt cum mă retrag tot mai mult în mine. Nu e casa mea? Nu merit și eu puțină liniște?

În fiecare weekend se repetă același scenariu: Irina vine cu copiii, stau până duminică seara, iar eu devin invizibilă. Mă transform într-o menajeră tăcută, care strânge după toți și gătește pentru toată lumea. Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit acceptând această viață.

— Mariana, ai făcut tu ciorba aia de perișoare? întreabă Irina fără să mă privească.

— Da, e pe aragaz.

— Super! Copiii mor de foame.

Nu-mi mulțumește niciodată. Nici nu pare să observe că mă străduiesc să le fie bine tuturor. Doru mă privește cu un amestec de vinovăție și neputință. Știu că îi e greu să fie prins la mijloc între mine și fiica lui.

Într-o seară de duminică, după ce Irina pleacă în sfârșit cu copiii ei, rămânem singuri la masa din bucătărie. Farfuriile murdare stau grămadă în chiuvetă. Doru oftează adânc.

— Știu că nu-ți e ușor… Dar ce vrei să fac? Să-i spun să nu mai vină?

Îl privesc lung. Mi-e teamă să-i spun adevărul: că uneori simt că nu mai pot. Că mi-e dor de liniștea mea. Că mă simt ca o intrusă în propria casă.

— Nu vreau să alegi între mine și ea… Dar nici nu vreau să fiu mereu pe locul doi.

Doru își lasă capul în palme.

— Mariana… E fata mea. Nu pot s-o alung.

— Dar eu? Eu unde sunt în ecuația asta?

Tace. Și tăcerea lui doare mai tare decât orice cuvânt.

Luni dimineața mă trezesc devreme și mă uit la casa pustie. Îmi beau cafeaua privind pe geam la ploaia măruntă care spală orașul. Îmi sun fiul, Radu.

— Mamă, ce faci? Ești bine?

Vocea lui caldă mă face să-mi dea lacrimile.

— Sunt… obosită, dragul meu. Uneori simt că nu mai am loc aici.

— Vorbește cu Doru! Spune-i ce simți. Nu te sacrifica mereu pentru alții.

Încerc să-i urmez sfatul. În următorul weekend, când Irina vine din nou cu copiii, încerc să stabilesc niște limite.

— Irina, te rog frumos să strângi jucăriile copiilor înainte să pleci. Și dacă poți să nu mai lași vasele murdare peste tot…

Se uită la mine mirată.

— Vai, Mariana… Nu te supăra, dar copiii sunt mici! Ce vrei să fac?

— Vreau doar puțin respect pentru casa asta. Și pentru mine.

Doru intervine rapid:

— Hai să nu ne certăm! Irina, mama vitregă are dreptate. Trebuie să fim mai atenți.

Irina oftează teatral și dă ochii peste cap. Simt că am pierdut deja bătălia.

Seara mă retrag în dormitor și plâng în pernă. Mă simt vinovată că nu pot iubi copiii Irinei ca pe propriii mei nepoți. Mă simt vinovată că vreau liniște și ordine. Dar oare e atât de greșit?

Într-o zi primesc un mesaj de la Radu: „Mamă, vino la Cluj câteva zile! Ai nevoie de o pauză.”

Îmi fac bagajul pe furiș și îi spun lui Doru că plec pentru o vreme. Se uită la mine speriat.

— Mariana… Nu pleca supărată!

— Nu sunt supărată. Sunt doar… obosită.

La Cluj mă simt din nou eu însămi. Radu mă duce la teatru, gătim împreună și râdem ca pe vremuri. Îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit sentimentul de apartenență adevărată.

Când mă întorc acasă după o săptămână, Doru mă așteaptă cu flori.

— Mi-a fost dor de tine… Am vorbit cu Irina. O să vină mai rar și o să fie mai atentă cu tine.

Nu știu dacă va fi vreodată perfect între noi, dar știu că trebuie să lupt pentru locul meu în această familie recompusă. Pentru dreptul meu la liniște și respect.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare chiar putem găsi echilibrul între iubire și limite într-o casă împărțită între trecut și prezent? Voi ce ați face în locul meu?