Am Refuzat Să Mă Căsătoresc cu Iubita Mea Însărcinată. Mama M-a Susținut, Dar Tata a Luat Lucrurile în Propriile Mâini

— Cum adică nu vrei să te căsătorești cu Ana? Ai lăsat-o însărcinată!
Vocea tatălui meu, domnul Ilie, răsuna în bucătăria mică, cu pereți galbeni și miros de cafea arsă. Mama, doamna Mariana, stătea la masă, cu mâinile strânse pe șorț, privindu-mă cu ochii umezi. Eu, Vlad, 23 de ani, student la Politehnică și visător fără leac, simțeam cum mi se strânge stomacul.
— Tată, nu sunt pregătit. Nu vreau să mă căsătoresc doar pentru că a rămas Ana însărcinată. Nu e corect nici pentru ea, nici pentru mine.
Tata a izbucnit:
— Nu e corect? Dar ce e corect? Să-ți bați joc de o fată? Să ne faci de râs în fața satului?
Mama a intervenit încet:
— Ilie, lasă-l să vorbească. Poate are dreptate…
Tata s-a ridicat brusc de pe scaun și a trântit pumnul în masă:
— Mariana, tu mereu îl cocoloșești! Vlad, dacă ai fost bărbat să te culci cu ea, fii bărbat până la capăt!
Am simțit cum mă sufoc. În minte îmi răsunau vorbele Anei din acea după-amiază:
„Nu vreau să te forțez să faci ceva ce nu simți. Dar nici nu pot să trec singură prin asta.”
Ana era vecina noastră de când eram copii. Ne jucam împreună printre meri și pruni, iar vara trecută am devenit mai mult decât prieteni. Totul părea simplu atunci. Acum, fiecare privire din sat era o judecată mută.
— Vlad, nu poți fugi de responsabilitate! a continuat tata.
— Nu fug! Vreau să fiu alături de Ana și de copil, dar nu vreau să mă căsătoresc doar ca să dăm bine în ochii lumii!
Mama s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr:
— Vlad, eu te înțeleg. Știu că nu e ușor. Dar trebuie să vorbiți voi doi și să decideți ce e mai bine pentru voi, nu pentru sat sau pentru noi.
Tata s-a întors spre ea furios:
— Mariana, tu nu vezi că-l strici? Ce-o să zică lumea? Că fiul nostru e un laș?
Am ieșit val-vârtej din casă, cu inima bubuind în piept. Am mers direct la Ana. Ea stătea pe bancă în curte, cu ochii roșii de plâns.
— Vlad… ce-ai hotărât?
M-am așezat lângă ea și i-am spus totul. Despre discuția cu ai mei, despre frica mea de căsătorie forțată, despre dorința mea de a fi tată fără să mă simt constrâns. Ana m-a privit lung:
— Știi… și eu mi-am dorit mereu o familie adevărată. Dar nu vreau să fiu mireasă cu ochii plini de lacrimi. Vreau să fii lângă mine pentru că vrei tu, nu pentru că te obligă cineva.
Am stat mult acolo, în liniștea serii, ținându-ne de mână și încercând să găsim o cale.
A doua zi dimineață, tata a venit la mine în cameră cu o hotărâre rece:
— Dacă nu te însori cu Ana până la sfârșitul lunii, să nu mai calci pragul acestei case!
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Mama a venit după el și m-a îmbrățișat:
— Vlad, orice ar fi, eu sunt aici pentru tine. Dar gândește-te bine… uneori viața ne pune la încercare ca să ne arate cine suntem cu adevărat.
Zilele au trecut greu. Tata nu-mi mai vorbea deloc; mama îmi lăsa mâncare la ușă ca unui copil pedepsit. În sat au început bârfele: „Ai auzit? Vlad al lui Ilie n-o ia pe Ana! Ce rușine!” Prietenii mei mă evitau sau îmi aruncau priviri complice la cârciumă.
Ana era tot mai tristă; părinții ei erau supărați și ei, dar mai resemnați: „Ce-o fi o fi”, spunea mama ei oftând. Într-o seară am găsit-o plângând în grădină:
— Vlad… dacă vrei să pleci, pleacă acum. Nu vreau să te țin legat de mine din milă sau din obligație.
Am luat-o în brațe și i-am jurat că n-am să fug niciodată de ea sau de copilul nostru. Dar nici n-am putut să-i promit că mă voi căsători doar ca să împac lumea.
Într-un final, am decis împreună să mergem la oraș și să ne găsim un rost acolo, departe de gura lumii și de presiunea părinților mei. Am găsit o garsonieră micuță; Ana s-a angajat la un magazin, eu am continuat facultatea și am lucrat part-time ca programator. Primele luni au fost un coșmar: bani puțini, oboseală cruntă și griji peste griji. Dar eram împreună și asta conta cel mai mult.
Când s-a născut fetița noastră, Maria, am simțit pentru prima dată ce înseamnă responsabilitatea adevărată — nu cea impusă de alții, ci cea asumată din iubire.
Tata n-a venit la maternitate; mama a venit pe furiș cu un pachet de scutece și lacrimi în ochi: „Sunt mândră de tine.”
Au trecut doi ani până când tata a acceptat să ne viziteze. A intrat timid în garsoniera noastră și s-a uitat lung la Maria:
— E frumoasă… seamănă cu tine când erai mic.
N-am spus nimic; doar l-am lăsat să o țină în brațe.
Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare câți tineri ca mine sunt forțați să aleagă între fericirea lor și așteptările celorlalți? Oare cât timp vom mai trăi după regulile altora?
Ce ați fi făcut voi în locul meu?