Băiatul meu nu mai are voie să primească jucării: Povestea unei bunici rănite

— Nu mai cumpărați jucării, vă rog! V-am spus deja de atâtea ori, Elena!

Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, unde abia încăpeam toți trei: eu, fiul meu Vlad și ea, nora mea. Mă uitam la cutia frumos împachetată pe care o țineam în brațe, cu mașinuța aceea roșie pe care știam că Matei o va adora. Dar Ioana nu voia să audă.

— Dar, Ioana, e ziua lui Matei! Copiii trebuie să primească jucării, nu bani! am încercat eu să argumentez, simțind cum mi se strânge inima.

— Nu vreau să-i umpleți casa de prostii. Dacă tot vreți să-i dați ceva, puneți banii într-un plic. Asta îl va ajuta mai mult pe viitor, a spus ea, fără să mă privească.

M-am uitat la Vlad, sperând să-mi ia apărarea. Dar fiul meu stătea cu ochii în pământ, ca un copil prins cu minciuna. M-am simțit singură, ca și cum toată lumea mea se prăbușea încet.

Nu era prima dată când Ioana îmi impunea reguli. De când s-au căsătorit, parcă totul trebuia să fie după ea: ce mănâncă Matei, la ce oră doarme, cu cine are voie să stea. Dar interdicția asta cu jucăriile m-a durut cel mai tare. Pentru mine, fiecare cadou era o bucățică din sufletul meu. Îmi aminteam cum îi cumpăram lui Vlad trenulețe și soldăței de lemn când era mic și cum îi sclipeau ochii de bucurie.

În seara aceea am plecat acasă cu ochii în lacrimi. Am pus cutia cu mașinuța pe dulap și am stat pe întuneric, gândindu-mă la copilăria mea. Crescusem într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu părinți muncitori care nu-și permiteau multe. Dar de fiecare Crăciun primeam câte o păpușă sau o carte de povești. Erau cele mai frumoase amintiri ale mele.

A doua zi am primit un mesaj de la Vlad: „Mama, te rog să nu te superi pe Ioana. Vrea doar ce e mai bine pentru Matei.”

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Ce e mai bine pentru Matei? Să nu aibă amintiri? Să nu știe ce înseamnă bucuria de a despacheta un cadou?

Am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, tu chiar crezi că banii sunt mai importanți decât dragostea? Când erai mic, nu te bucurai când îți aduceam ceva?

— Mama, vrem să-l învățăm pe Matei să aprecieze valoarea banului. Și oricum are prea multe jucării…

— Dar nu e vorba doar de jucării! E vorba de gest! De legătura dintre noi!

Vlad a oftat și a închis telefonul. Am rămas singură cu gândurile mele.

În weekend am mers la ei acasă. Matei m-a întâmpinat la ușă cu brațele deschise:

— Bunicooo! Ai venit!

L-am strâns tare la piept și i-am șoptit:

— La mulți ani, puiule! Bunica te iubește mult!

Ioana a apărut în spatele lui:

— Ai adus ceva?

Am scos plicul cu bani și i l-am întins lui Matei. S-a uitat la el nedumerit.

— Ce-i asta?

— Sunt bani pentru tine, iubire, i-a spus Ioana. Îi punem la pușculiță.

Matei s-a uitat la mine trist:

— Dar nu ai adus nicio mașinuță?

Mi-au dat lacrimile. Am simțit că mi se rupe sufletul.

— Nu, puiule… Poate data viitoare…

Am plecat devreme în ziua aceea. Pe drum spre casă m-am oprit la un magazin de jucării și am cumpărat mașinuța roșie. Am pus-o pe raftul din sufragerie și m-am uitat la ea mult timp.

Seara am primit un mesaj de la Ioana:

„Elena, sper că ai înțeles că vrem ce e mai bine pentru Matei. Nu vrem să-l răsfățăm inutil.”

Am vrut să-i răspund că dragostea nu e niciodată inutilă. Că uneori copiii au nevoie de bucurii simple, nu doar de bani puși deoparte pentru viitor.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a răcit. Vlad mă sună rar, iar pe Matei îl văd doar pe video. În fiecare zi mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă lumea s-a schimbat prea mult pentru mine.

Uneori mă uit la mașinuța roșie și mă gândesc: oare când a devenit dragostea un lucru atât de complicat? Oare chiar trebuie să alegem între reguli și sentimente? Voi ce ați face în locul meu?