Povara iubirii: Când ajutorul devine povară
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să-ți tot acopăr ratele și să-ți plătesc chiria! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru din București.
Vlad stătea în fața mea, cu mâinile în buzunare, privirea pierdută și obrajii brăzdați de lacrimi. Avea 28 de ani și încă nu reușise să-și găsească un drum. De fiecare dată când încerca ceva nou – o slujbă, o relație, un proiect – se lovea de eșecuri și se întorcea acasă, la noi. Eu și Doru, soțul meu, ne-am sacrificat tot timpul pentru el. Am renunțat la vacanțe, la planurile noastre de pensionare, la liniștea din casă. Totul pentru Vlad.
— Mamă, doar până luna viitoare… Promit că găsesc ceva stabil. Am fost la interviuri, dar nu mă vrea nimeni. Parcă am un ghinion pe cap…
Doru a intrat în sufragerie și a trântit ziarul pe masă.
— Nu-i ghinion, Vlad! E lipsă de voință! Toți avem probleme, dar nu ne ascundem după ele. Când eram de vârsta ta, eu munceam deja de patru ani!
M-am uitat la Doru cu reproș. Nu voiam să-l rănească pe Vlad, dar nici nu mai puteam suporta greutatea asta. Mă simțeam prinsă între ciocan și nicovală: dacă îl ajutam, îl țineam captiv într-un cerc vicios; dacă îl lăsam să se descurce singur, mă temeam că va cădea și mai rău.
Seara aceea a fost doar începutul. În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vlad nu ieșea din cameră decât ca să mănânce sau să ceară bani. Doru devenise tot mai tăcut și rece cu mine.
— Îl strici! mi-a spus într-o noapte, când Vlad dormea. Îl faci dependent de noi. Nu vezi că nu mai avem nici pentru noi?
— E copilul nostru! Cum să-l las pe drumuri?
— Nu e copil, Mariana! Are aproape 30 de ani!
Am plâns în tăcere. Mă simțeam vinovată pentru tot: pentru că l-am protejat prea mult când era mic, pentru că am intervenit mereu să-i rezolv problemele la școală, pentru că nu l-am lăsat să sufere niciodată cu adevărat.
Într-o dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la bancă: eram în întârziere cu plata creditului pentru apartament. Salariul meu de asistent medical abia mai ajungea pentru facturi. Doru lucra la o firmă de pază și era mereu obosit. Ne certam tot mai des din cauza banilor.
Într-o zi, sora mea, Ioana, a venit pe la noi.
— Mariana, trebuie să-l lași să se descurce singur! Și eu am trecut prin asta cu Andreea. A suferit, dar acum are serviciu și stă pe picioarele ei.
— Dar dacă nu reușește? Dacă pățește ceva?
— Atunci va învăța din greșeli. Nu poți trăi viața în locul lui.
Am început să mă gândesc serios la ce mi-a spus Ioana. Seara am stat mult timp pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă unde am greșit ca mamă.
A doua zi am decis să vorbesc cu Vlad deschis.
— Vlad, te iubesc enorm. Dar nu mai pot continua așa. De luna viitoare va trebui să-ți găsești un loc unde să stai și să te întreții singur. Te voi ajuta cu sfaturi sau dacă ai nevoie de o masă caldă, dar nu-ți mai pot plăti chiria sau datoriile.
A izbucnit în plâns.
— Mami, nu mă lăsa! N-am pe nimeni altcineva!
M-am apropiat de el și l-am luat în brațe.
— Tocmai pentru că te iubesc trebuie să fac asta. Altfel nu vei învăța niciodată să lupți pentru tine.
Primele zile au fost cumplite. Vlad a dispărut două zile fără să dea niciun semn. Eu nu am dormit deloc. Mă gândeam la toate scenariile posibile: dacă a pățit ceva? Dacă s-a rătăcit? Dacă…
A revenit acasă murdar și obosit.
— Am dormit la un prieten… Am încercat să mă angajez la un fast-food. M-au primit pe probă. Nu e mult, dar e un început.
L-am privit cu lacrimi în ochi. Pentru prima dată am simțit o urmă de speranță.
Au trecut luni de atunci. Vlad încă se luptă cu viața, dar a început să se descurce singur. Relația dintre mine și Doru s-a îmbunătățit încet-încet. Am învățat că iubirea adevărată nu înseamnă să-i porți pe ceilalți în spate la nesfârșit, ci să-i ajuți să-și găsească propriile aripi.
Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să suferi ca părinte ca să-ți vezi copilul crescând? Unde se termină ajutorul și începe răul făcut din prea multă dragoste?