Trei copii într-un singur an: Povestea mea de mamă singură în România

— Nu poți să fii serioasă, Ilinca! Trei copii într-un an? Ai înnebunit?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu ochii înlăcrimați, ținându-mi burtica ce abia începea să se vadă. Pe canapea, Maria, fetița mea de opt luni, se juca liniștită cu o jucărie de pluș.
— Mamă, nu am plănuit nimic din toate astea… Dar nu pot să… nu pot să renunț la niciunul dintre ei.
Ea a oftat adânc și s-a așezat lângă mine.
— Ilinca, lumea o să vorbească. Știi cum e aici, la noi. O să zică că ești iresponsabilă, că nu știi ce faci cu viața ta.
Am simțit cum mă sufoc. În orașul nostru mic din Moldova, fiecare pas greșit era subiect de bârfă. De când m-a părăsit Radu, tatăl Mariei, lumea mă privea deja altfel. Acum, cu încă doi copii pe drum — unul în burtică și unul adoptat — eram sigură că voi deveni ținta tuturor privirilor.

Totul a început cu Maria. Am rămas însărcinată la douăzeci și șase de ani, după o relație care părea stabilă. Radu era șofer pe tir și era mai mult plecat. Când i-am spus că sunt însărcinată, a zâmbit forțat și mi-a spus că „nu e momentul”. După două luni, a dispărut complet din viața noastră. Am născut-o pe Maria singură, cu mama lângă mine și cu sufletul frânt.

La opt luni după naștere, am aflat că sunt din nou însărcinată. Nu-mi venea să cred. Îmi promisesem că nu voi mai lăsa pe nimeni să intre în viața mea prea curând, dar viața nu ține cont de planuri. Îl cunoscusem pe Vlad la serviciu — lucram la supermarketul din oraș — și părea altfel decât Radu: blând, atent, răbdător. Dar când i-am spus vestea, a reacționat la fel ca primul: „Nu sunt pregătit pentru asta.” Și el a dispărut.

În acea perioadă grea, am început să fac voluntariat la centrul de plasament din oraș. Acolo am cunoscut-o pe Ana, o fetiță de doar patru luni, abandonată la naștere. Avea ochii mari și triști și plângea mereu când plecam. Într-o zi, directoarea centrului m-a întrebat dacă nu aș vrea să devin asistent maternal pentru Ana. Am simțit că nu pot să o las acolo. Am început procedurile și, după câteva luni de birocrație și vizite sociale, Ana a venit acasă la noi.

Așa am ajuns să am trei copii într-un singur an: Maria, Ana și băiețelul din burtică — pe care aveam să-l numesc Darius.

Zilele au devenit un carusel amețitor de scutece, plânsete și nopți nedormite. Mama mă ajuta cât putea, dar era deja bolnavă de inimă și obosea repede. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una; nu mai aveam timp de cafele sau povești despre vacanțe și iubiți. Singura mea prietenă adevărată a rămas vecina de la doi, tanti Viorica, care venea uneori cu o ciorbă caldă sau mă ajuta să spăl hainele copiilor.

Într-o seară târzie de toamnă, când Darius avea doar două săptămâni și Maria făcea febră mare, am simțit că nu mai pot. Am început să plâng în hohote pe podeaua bucătăriei, cu Ana în brațe și cu Darius plângând în pătuț. Mama a venit lângă mine și m-a strâns la piept.

— Ilinca, știu că e greu… Dar tu ești puternică. Copiii ăștia au nevoie de tine.

Am ridicat privirea spre ea și am întrebat-o:

— Dar eu? Eu de cine mai am nevoie?

A tăcut. Și eu am tăcut. În acea liniște grea am realizat că nu mai pot conta decât pe mine însămi.

Zilele au trecut greu. Am început să lucrez de acasă — făceam traduceri pentru o firmă din Iași. Banii abia ajungeau pentru lapte praf și scutece. Uneori mergeam la biserică doar ca să primesc pachete cu alimente pentru copii. M-am obișnuit cu privirile oamenilor pe stradă: „Uite-o pe aia cu trei copii! Nici nu-s ai ei toți!”

Într-o zi, la magazin, o femeie necunoscută s-a apropiat de mine:

— Nu vă supărați… Cum reușiți? Eu am doi copii și simt că nu mai pot…

Am zâmbit trist:

— Nu reușesc mereu… Dar încerc să nu mă opresc niciodată.

Au fost momente când am vrut să renunț. Să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște, unde nu trebuie să răspund la întrebări sau să suport judecata altora. Dar când îi vedeam pe Maria râzând cu Ana sau pe Darius dormind liniștit la pieptul meu, simțeam că totul are un sens.

Acum copiii au crescut puțin — Maria are doi ani și jumătate, Ana aproape doi și Darius un an și jumătate. Casa noastră e plină de gălăgie și jucării împrăștiate peste tot. Sunt zile când încă plâng de oboseală sau frustrare, dar sunt și zile când râd din toată inima.

M-am împăcat cu gândul că lumea va vorbi mereu. Ceea ce contează este ce simt eu pentru copiii mei și ce le pot oferi: dragoste necondiționată.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine există în România? Câte mame singure duc lupte tăcute în fiecare zi? Dacă ai fi în locul meu… ai fi avut curajul să mergi mai departe?