Umbra Fericirii: Povestea mea între iluzii și adevăr

— Nu-mi spune că iar ai uitat să cumperi pâine, Larisa! vocea tatei răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu stăteam în prag, cu mâinile tremurând pe sacoșa de la Mega.

— Am uitat, tata, îmi pare rău… am avut o zi grea la facultate, am spus încercând să-mi ascund lacrimile. Nu voiam să-i dau satisfacție Anei, noua lui soție, care mă privea cu un zâmbet fals, ca și cum ar fi așteptat să greșesc.

De când mama a murit, casa noastră nu mai era acasă. Totul mirosea a străin, a mobilă nouă și a parfum ieftin de femeie care încerca prea tare. Tata s-a recăsătorit la nici un an după ce am îngropat-o pe mama. Ana a venit cu fiica ei, Roxana, o fată cu zece ani mai mică decât mine, care mă privea mereu ca pe un intrus în propria mea familie.

În fiecare seară, când mă întorceam acasă, simțeam că pășesc într-un teatru absurd. Tata nu mai era omul cald care îmi citea povești la culcare. Acum era mereu grăbit, iritat, preocupat să nu o supere pe Ana. Iar eu… eu eram doar o amintire incomodă a trecutului lui.

Singura mea alinare era Vlad. Îl cunoscusem la cursurile de psihologie. Era genul de băiat care știa să spună exact ce trebuie ca să te facă să te simți specială. Cu el puteam să râd din nou, să uit pentru câteva ore de tot ce mă apăsa acasă.

— Larisa, nu mai plânge pentru ei. Nu merită! îmi spunea Vlad într-o seară, când mă găsise plângând pe banca din fața blocului.

— Dar e familia mea… nu pot să-i ignor. E ca și cum aș trăda-o pe mama.

— Mama ta ar vrea să fii fericită. Nu să te pierzi printre umbrele lor.

Cuvintele lui mă mângâiau, dar nu reușeau să-mi vindece rana. În adâncul sufletului meu, știam că Vlad nu era totul ceea ce părea. Era atent și grijuliu doar când avea chef. Uneori dispărea zile întregi fără explicații, iar când revenea, mă făcea să cred că totul e vina mea.

— Ești prea sensibilă, Larisa. Trebuie să fii mai tare! îmi spunea el când încercam să-i spun cât de mult mă dor absențele lui.

Într-o seară de iarnă, după o ceartă aprinsă cu Ana — care îmi reproșa că nu ajut destul în casă — am fugit la Vlad. L-am găsit la el acasă, cu niște prieteni pe care nu-i cunoșteam. M-a privit deranjat când am intrat.

— Ce cauți aici? Nu ți-am spus că am treabă?

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am ieșit pe ușă fără să spun nimic și am mers pe jos până acasă, în frigul tăios al Bucureștiului. Pe drum mi-am dat seama că mă agățasem de Vlad doar pentru că aveam nevoie disperată de cineva care să-mi spună că sunt importantă pentru el. Dar el nu era acel cineva.

În zilele următoare am început să privesc altfel lucrurile. Am observat cum tata încerca să fie prezent în viața Roxanei, dar pe mine mă evita. Ana făcea tot posibilul să mă scoată din peisaj — ba îmi muta lucrurile prin casă, ba îmi reproșa orice mică greșeală.

Într-o seară, după o altă ceartă cu Ana, am izbucnit:

— De ce nu poți să mă accepți? Ce ți-am făcut?

Ana m-a privit rece:

— Tu ești problema aici, Larisa. Nu vrei să mergi mai departe. Nu vrei să accepți că viața se schimbă.

Am fugit în camera mea și am plâns până târziu în noapte. A doua zi dimineață, tata a bătut timid la ușă.

— Larisa… putem vorbi?

L-am privit cu ochii umflați de plâns.

— Ce vrei să-mi spui?

— Știu că ți-e greu. Și mie mi-e greu fără mama ta… Dar trebuie să încercăm să ne adaptăm. Ana nu e mama ta, dar încearcă…

— Nu încerca destul! am izbucnit eu. Și tu nici atât!

A plecat fără un cuvânt. Atunci am realizat că nimeni nu va veni să mă salveze din propria mea viață. Trebuia să mă salvez singură.

Am început să merg la terapie la universitate. La început mi-a fost rușine — ce vor spune colegii dacă află? Dar psihologul m-a ajutat să văd cât de mult mă agățam de trecut și de oameni care nu meritau dragostea mea.

Cu timpul, am început să stau mai puțin acasă și mai mult la bibliotecă sau cu prietenele mele — Irina și Camelia — care m-au ajutat să văd că există viață și dincolo de drama familiei mele.

Într-o zi, Vlad a venit la universitate și a încercat să mă convingă să ne împăcăm.

— Larisa, hai să uităm tot! Știi că țin la tine…

L-am privit calm:

— Nu mai pot trăi într-o iluzie, Vlad. Am nevoie de cineva care chiar e acolo pentru mine.

A plecat nervos, dar eu m-am simțit eliberată pentru prima dată după mult timp.

Acum, după doi ani de la moartea mamei, încă simt lipsa ei în fiecare zi. Dar am învățat că fericirea nu vine din afară — nici din familie perfectă, nici din iubiri toxice. Fericirea vine atunci când te accepți pe tine și ai curajul să-ți spui adevărul.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim în iluzii doar pentru că ne e frică de adevăr? Oare câți avem curajul să ne alegem pe noi înșine?