Oaspete în propria mea casă: Un weekend cu socrii mei

— Irina, ai pus cafeaua la fiert? Se aude vocea soacrei mele din hol, înainte să apuc să răspund la sonerie. Mă uit la ceas: 8:15. Sâmbăta mea începe mereu cu același ritual, dar astăzi, parcă, simt o greutate și mai apăsătoare pe umeri. Mă ridic din pat și mă grăbesc spre bucătărie, încercând să-mi ascund iritarea.

— Da, doamnă Maria, imediat! răspund eu, forțând un zâmbet care nu-mi aparține.

Soțul meu, Vlad, încă doarme. Îl aud cum sforăie ușor, neatins de agitația care deja a pus stăpânire pe casă. Îmi vine să-l trezesc, să-i spun că nu e corect să fiu mereu eu cea care preia totul, dar mă opresc. Știu că discuția asta am mai avut-o de zeci de ori și mereu se termină la fel: „Lasă, Irina, sunt părinții mei, nu vreau să-i supăr.”

În timp ce cafeaua fierbe, soacra mea intră în bucătărie și începe să inspecteze blaturile.

— Ai șters bine aici? Parcă văd niște firimituri…

Mă abțin cu greu să nu răspund tăios. În schimb, iau cârpa și șterg din nou, deși știu că totul era deja curat. Socrul meu, domnul Ion, se așază la masă și deschide televizorul pe știri.

— Irina, ai făcut tu lista aia cu ce trebuie cumpărat pentru grătar? întreabă el fără să-și ridice ochii din ecran.

— Da, am făcut-o aseară. O am pe frigider.

— Bine, că Vlad nu știe niciodată ce trebuie. Tu ești mai organizată.

Îmi mușc buza. Complimentul lui e ca o lamă cu două tăișuri: pe de o parte mă laudă, pe de alta îmi amintește că totul cade pe umerii mei.

După micul dejun, începe maratonul de treburi: curățenie în curte, pregătit legume pentru salată, spălat vasele (că „mașina de spălat vase nu spală ca mâna omului”), aranjat masa pentru prânz. Vlad apare abia la 10:30, somnoros și neatent.

— Ce faci, Irina? Ai nevoie de ajutor?

Îl privesc cu o privire care spune totul. Soacra mea intervine imediat:

— Las-o pe Irina, Vlad! Tu du-te și vezi dacă ai băgat lemnele la grătar. Femeile se descurcă aici.

Mă simt invizibilă și totodată sufocată de prezența lor. Îmi amintesc cum era înainte să ne căsătorim: Vlad era atent, mă ajuta la orice și râdeam împreună de micile probleme ale vieții. Acum, fiecare weekend cu socrii e o repetiție a aceluiași scenariu: eu muncesc până la epuizare, iar el se retrage în rolul fiului ascultător.

La prânz, discuțiile devin tensionate. Soacra mea aduce vorba despre copii:

— Irina, voi nu v-ați gândit serios să faceți un copil? Timpul trece…

Simt cum mi se strânge stomacul. Am discutat cu Vlad despre asta de nenumărate ori. Eu nu sunt pregătită, iar el spune mereu că „mai vedem”. Dar în fața părinților lui tace.

— Ne gândim… răspund eu evaziv.

— Să nu vă treziți prea târziu! Eu la vârsta ta aveam deja doi copii.

Socrul meu dă din cap aprobator. Vlad evită privirea mea. Mă simt singură la masa noastră.

După masă, soacra mea vrea să facem prăjituri „ca pe vremuri”. Îmi povestește despre cum ea făcea totul singură și cât de greu era pe vremea comunismului. O ascult mecanic, amestecând ingredientele fără chef. În mintea mea rulează un singur gând: când se termină weekendul?

Seara vine cu alte sarcini: strâns masa, spălat vasele (din nou), pregătit patul pentru socri în camera de oaspeți. Vlad stă cu tatăl lui la televizor și discută politică. Eu mă simt ca o cameristă în propria casă.

Noaptea târziu, când toată lumea doarme, mă strecor pe balcon cu o cană de ceai rece. Privesc luminile orașului și mă întreb unde am dispărut eu în toată povestea asta. Cum am ajuns să-mi fie teamă de fiecare weekend? De ce nu pot spune „nu” fără să simt vinovăție?

Duminică dimineață începe la fel: cafea, micul dejun, planuri pentru prânz. Soacra mea vrea să mergem la piață împreună:

— Hai, Irina! Să vezi tu ce roșii bune găsim azi!

Nu pot refuza. Pe drum îmi povestește despre vecinele ei și cum toate nurorile lor sunt „harnice și respectuoase”. Simt că fiecare cuvânt e o comparație subtilă.

Când ne întoarcem acasă, Vlad mă întreabă dacă sunt bine. Îi spun că sunt obosită. El oftează:

— Știu că nu e ușor cu ai mei… Dar sunt bătrâni și vor să ne vadă.

— Dar eu? Eu când mai exist în ecuația asta?

Nu răspunde. Se uită în altă parte.

Duminică seara, când socrii pleacă în sfârșit, casa devine brusc liniștită. Mă privesc în oglindă: ochii mei sunt obosiți și triști. Vlad vine lângă mine și mă ia în brațe fără cuvinte.

Mă întreb: oare câte femei trăiesc același scenariu ca mine? Câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim pe plac tuturor? Cât timp mai pot continua așa fără să mă pierd de tot?