Trei copii, o inimă frântă și un adevăr nespus

— Irina, nu mai pot! Nu vezi că nu ne mai ajung banii nici de lapte? Ce-a fost în capul tău să mai faci un copil?

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet peste masa din bucătărie, unde tocmai încercam să împart ultimii lei între facturi și lista de cumpărături. Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la el, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi amintesc când a devenit omul acesta atât de rece. Nu eu am vrut al treilea copil. El a insistat luni de zile, spunând că „o familie adevărată are măcar trei copii”.

— Vlad, te rog… Știi bine că tu ai vrut asta. Eu am avut rezervele mele, dar te-am ascultat pentru că te iubesc. Nu e vina mea că salariile nu ne mai ajung.

A oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele și cu fetița cea mică plângând în pătuț. Băieții mai mari, Radu și Alex, se certau pe telecomandă în sufragerie. M-am ridicat încet și m-am dus la cea mică, încercând să-mi ascund lacrimile. Nu voiam să mă vadă copiii plângând.

Așa a început totul: cu promisiuni, cu vise despre o familie mare și fericită. Vlad lucra ca șofer la o firmă de curierat, iar eu eram educatoare la grădinița din cartier. Nu câștigam mult, dar ne descurcam. După ce am rămas însărcinată cu Ilinca, totul s-a schimbat. Cheltuielile au crescut, facturile s-au înmulțit, iar Vlad a început să vină tot mai obosit și mai nervos acasă.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, trebuie să găsim o soluție. Poate ar trebui să-ți cauți un alt job sau să lucrez și eu după-amiaza la meditații…

— Ce vrei să fac? Să mă împart în două? Să nu mai dorm deloc? Tu stai acasă cu copiii și eu trag ca un câine!

M-am simțit mică și neînsemnată. Nu era adevărat că stau acasă. Îmi rupeam spatele între grădiniță, teme cu băieții, gătit, spălat și nopți nedormite lângă Ilinca. Dar cine să mă asculte?

Mama mea îmi spunea mereu:

— Irina, bărbații nu știu să-și arate sentimentele. Trebuie să fii tare pentru copii.

Dar cât de tare poți fi când simți că te sufoci?

Într-o zi, la grădiniță, colega mea Simona m-a găsit plângând în baie.

— Ce-ai pățit, draga mea?

— Nu mai pot… Vlad mă învinovățește pentru tot. Parcă nu mai suntem o familie.

Simona m-a strâns în brațe.

— Știi ce cred eu? Când un bărbat nu mai poate duce greutatea vieții, caută vinovați în jur. Dar nu ești tu de vină. Trebuie să-i spui asta.

Am încercat. În acea seară i-am spus lui Vlad:

— Nu pot să port singură povara asta. Avem nevoie de ajutor. Poate mergem la consiliere de cuplu…

A râs amar:

— Ce consiliere? Suntem români, Irina! Noi nu mergem la psiholog ca nebunii!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Începusem să-l văd altfel: nu ca pe omul care m-a cucerit cu flori și poezii la facultate, ci ca pe un străin care mă judecă pentru fiecare leu cheltuit pe scutece sau lapte praf.

Au urmat luni grele. Am început să vând hainele vechi ale copiilor pe internet, să gătesc doar mâncăruri ieftine și să refuz orice ieșire cu prietenele. Vlad era tot mai absent. Uneori dispărea ore întregi după serviciu și nu răspundea la telefon.

Într-o seară, l-am confruntat:

— Unde ai fost?

— La bar cu băieții. Ce vrei? Să vin direct acasă la scandal?

— Nu e scandal! E viața noastră! Copiii tăi întreabă de tine!

A dat din umeri și s-a trântit pe canapea.

Într-o zi am găsit o scrisoare de la bancă: eram restanți cu două rate la creditul pentru apartament. Am simțit că mă prăbușesc. L-am sunat pe Vlad plângând:

— Vlad, ne dau afară din casă dacă nu plătim!

— Descurcă-te! Tu ai vrut copii mulți!

Atunci am izbucnit:

— Tu ai vrut! Tu ai insistat! Eu am acceptat pentru tine!

A tăcut câteva secunde la telefon.

— Poate trebuia să nu te ascult niciodată…

Am închis telefonul și am plâns până dimineața.

În acea noapte am decis că trebuie să fac ceva pentru mine și pentru copii. Am început să caut joburi part-time online și am găsit unul ca operator call-center de acasă. Era greu — lucram noaptea ca să nu mă vadă copiii plângând sau obosită.

După câteva luni am reușit să pun deoparte bani pentru ratele restante. Vlad a observat că nu-i mai cer bani și a devenit curios.

— De unde ai bani?

— Muncesc noaptea, Vlad. Pentru noi.

S-a uitat lung la mine și parcă pentru prima dată a văzut cât de mult mă schimbasem: cearcăne adânci, mâini crăpate de la spălat vase și ochi goi de oboseală.

Într-o seară s-a apropiat timid:

— Irina… îmi pare rău. N-am știut cât de greu îți este.

L-am privit fără să spun nimic. Poate era prea târziu pentru scuze.

Acum mă uit la copiii mei dormind liniștiți și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc cu povara vinovăției pentru alegeri pe care nu le-au făcut singure? Oare cât putem duce până ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați face în locul meu?