Între două lumi: Mama mea refuză să mă ajute, dar eu trebuie să-mi susțin familia

— Nu pot, Livia! Nu mai insista, te rog! — vocea mamei mele răsună tăios prin telefon, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară în săptămâna aceea când o rugam să stea cu copiii, măcar două ore, cât să pot merge la serviciu.

M-am uitat la ceas. Era deja 6:30 dimineața. Maria, cea mică, plângea în pătuț, iar Vlad și Ilinca se certau pe bucata de pâine prăjită. M-am simțit prinsă ca într-o capcană: între disperarea de a nu întârzia la muncă și neputința de a-mi lăsa copiii singuri. De când a murit Mihai, soțul meu, viața noastră s-a transformat într-o cursă contra-cronometru, în care nu există pauze sau ajutor.

— Mama, te rog, nu mai am pe nimeni! — am șoptit, încercând să nu mă audă copiii. — Nu pot să-i las singuri…

— Livia, am și eu viața mea! Nu mai sunt tânără, am probleme cu inima… Știi bine că nu mă descurc cu trei copii mici. Găsește-ți o bonă sau… nu știu, fă ceva! — mi-a răspuns mama, iar vocea ei părea mai degrabă obosită decât rea.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe marginea patului și am plâns în tăcere. Îmi era rușine de mine însămi că nu pot face față, că nu pot fi mama perfectă pe care mi-am promis-o cândva. Dar cum să fii perfect când totul se destramă în jurul tău?

Fratele meu, Sorin, m-a ajutat cât a putut după moartea lui Mihai. Venea seara să stea cu copiii cât mergeam la cumpărături sau la interviuri de angajare. Dar are și el doi copii mici și o soție care nu prea mă suportă. Într-o seară, când am sunat să-l rog să vină, am auzit-o pe cumnata mea spunând:

— Sorin, nu vezi că profită de tine? Are și ea copii, ca toată lumea! Să se descurce!

Am simțit atunci cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu o povară pentru nimeni. Dar ce alegere aveam?

Am găsit un job la un supermarket din cartier. Salariul era mic, dar era tot ce puteam obține fără studii superioare și cu trei copii mici acasă. Programul era haotic: uneori dimineața devreme, alteori până târziu în noapte. Am încercat să găsesc o bonă, dar prețurile erau imposibile pentru bugetul nostru. Așa că am început să fac schimburi cu vecina de la doi, doamna Stanciu, o pensionară care accepta să stea cu copiii câteva ore pe zi în schimbul unor cumpărături sau a unei plase cu fructe.

Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme decât de obicei, am găsit-o pe Maria plângând în brațele doamnei Stanciu, iar Vlad și Ilinca se uitau la desene animate cu ochii roșii de oboseală.

— Doamnă Livia, nu știu cum vă descurcați… Eu abia fac față două ore! — mi-a spus doamna Stanciu oftând.

Am zâmbit forțat și i-am mulțumit. În seara aceea, după ce i-am culcat pe toți trei, am stat pe întuneric și m-am întrebat dacă nu cumva mama are dreptate. Poate că cer prea mult de la ea. Poate că ar trebui să renunț la job și să trăim din alocații și ajutor social. Dar cum? Facturile veneau una după alta: gazul, lumina, întreținerea… Casa era a noastră doar pe hârtie; fără bani pentru reparații sau întreținere, se transforma încet într-o povară.

Într-o duminică am decis să mergem la mama la masă. Copiii erau entuziasmați; nu o văzuseră de aproape două luni. Când am ajuns, mama ne-a întâmpinat cu o privire rece.

— Să nu-mi lași copiii aici ca să fugi iar la muncă! — mi-a spus direct.

— Mamă, am venit doar să stăm împreună… — am încercat eu să explic.

— Știu eu cum ești! Mereu ai nevoie de ceva! — a răspuns ea tăios.

Vlad s-a ascuns după mine, iar Ilinca s-a uitat la bunica ei cu ochi mari și triști. Am simțit cum mă sufoc de rușine și furie. De ce nu poate vedea cât de greu îmi este? De ce nu poate fi mama de care am nevoie acum?

După masă, am încercat să vorbesc cu ea singură.

— Mamă… te rog… Nu vreau să te împovărez. Dar sunt singură. Nu mai pot…

— Livia, tu ai ales să faci trei copii! Eu mi-am crescut copiii mei. Acum e rândul tău! — mi-a spus ea fără milă.

Am plecat acasă cu sufletul făcut bucăți. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le fac zilnic pentru copiii mei și la faptul că nu pot conta pe propria mea mamă.

Într-o zi ploioasă de aprilie, când Maria a făcut febră mare și eu trebuia să merg la muncă, am sunat-o din nou pe mama.

— Mamă… Maria e bolnavă… Te rog…

A tăcut câteva secunde.

— Livia… nu pot… Am programare la doctor…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am dus-o pe Maria la spital singură, cu ceilalți doi copii după mine. Am stat ore întregi pe holuri reci, privind cum alte bunici își țin nepoții în brațe.

În acele momente m-am întrebat dacă familia chiar mai înseamnă ceva sau dacă fiecare e pe cont propriu în lumea asta. Poate că mama are dreptate: fiecare trebuie să-și ducă crucea singur.

Dar oare chiar așa trebuie să fie? Oare nu ar trebui să ne sprijinim unii pe alții când viața ne pune la pământ?

Uneori mă întreb: dacă aș fi eu în locul mamei mele peste ani… aș face la fel? Sau aș fi altfel? Voi ce credeți? Cât de mult ar trebui să cerem sau să oferim familiei noastre?