Cadouri de lux pentru nepot, dar nu le poate lua acasă: „Veniți aici să vă jucați!”

— Nu, Vlad nu poate lua trenulețul acasă. Lăsați-l aici, să se joace când vine la noi, a spus soacra mea, ridicând privirea din ceașca de cafea. Tonul ei era calm, dar hotărât, ca și cum ar fi vorbit despre ceva firesc, nu despre bucuria copilului meu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad, băiețelul nostru de cinci ani, ținea strâns în brațe trenulețul electric pe care tocmai îl primise. Ochii lui mari, albaștri, mă priveau întrebător. Nu înțelegea de ce nu poate lua acasă jucăria pe care tocmai o descoperise cu atâta entuziasm.

— Dar, mamă, Vlad se joacă mai mult acasă. Poate ar fi mai bine să-l lăsăm să ia trenulețul cu el, am încercat eu să negociez, cu voce joasă, ca să nu par lipsită de recunoștință.

Soacra mea a zâmbit rece:

— Nu, dragă. La voi acasă nu aveți spațiu. Și oricum, aici are tot ce-i trebuie. Să veniți mai des la noi!

Soțul meu, Radu, a tăcut. Știam că nu vrea să se certe cu părinții lui. Eu însă simțeam cum mă sufoc. Nu era prima dată când se întâmpla asta. De fiecare dată când mergeam la ei, Vlad primea jucării scumpe: mașinuțe cu telecomandă, lego-uri uriașe, chiar și o bicicletă electrică. Dar niciuna nu ajungea vreodată acasă la noi.

Noi locuiam într-un apartament cu două camere, la etajul patru al unui bloc vechi din cartierul Militari. Plăteam rate la bancă și abia ne ajungeau banii de la o lună la alta. Jucăriile lui Vlad erau simple: câteva mașinuțe, niște cuburi colorate și o minge. Dar erau ale lui și le iubea.

În drum spre casă, Vlad a început să plângă încet:

— Mami, de ce nu pot să iau trenulețul? Promit că am grijă de el…

L-am strâns la piept și mi-au dat lacrimile. Ce puteam să-i spun? Că bunicii lui vor să-l vadă doar pe teritoriul lor? Că generozitatea lor era doar o formă de control?

Seara, după ce l-am culcat pe Vlad, am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! De ce trebuie să acceptăm mereu regulile lor? De ce nu putem avea și noi un cuvânt de spus?

Radu s-a uitat la mine obosit:

— Ce vrei să fac? Să mă cert cu ai mei? Ei ne ajută cât pot…

— Ne ajută? Sau doar își hrănesc orgoliul? Vlad suferă! Nu vezi?

A doua zi am primit un mesaj de la soacra mea: „Sper că Vlad nu e supărat. Veniți duminica viitoare, îi cumpărăm și un elicopter!”

Am simțit cum mă apucă furia. Nu era vorba despre jucării. Era despre putere. Despre cine decide ce e mai bine pentru copilul meu.

În weekendul următor am refuzat invitația. Am ieșit cu Vlad în parc și am stat pe iarbă, povestind despre trenulețul imaginar care mergea peste dealuri verzi și prin tuneluri fermecate.

— Mami, când o să avem și noi un trenuleț adevărat?

— Poate într-o zi… Dar până atunci îl avem pe cel din povești.

Radu a venit acasă abătut:

— Mama e supărată că n-am venit. Zice că nu ne pasă de familie…

— Familia suntem noi trei! am răspuns eu printre lacrimi.

Au urmat luni de tăcere rece între noi și socri. Vlad întreba tot mai rar de bunici. Într-o zi, soacra mea a venit neanunțată la ușă cu o pungă plină de dulciuri și un zâmbet forțat.

— Am venit să-l văd pe Vlad…

Am lăsat-o să intre. S-a uitat în jur cu dezaprobare la mobila veche și la spațiul mic.

— Poate ar trebui să vă mutați într-un apartament mai mare… Dacă vreți, vă ajutăm cu avansul.

Am simțit din nou acea umilință amară. Nu voiam mila lor. Voiam respect.

— Mulțumim, dar ne descurcăm.

După ce a plecat, Radu m-a întrebat:

— De ce ești atât de încăpățânată? Mama vrea doar să ajute…

— Nu vreau ca Vlad să crească simțindu-se inferior! Vreau să știe că valoarea lui nu depinde de câte jucării are sau cât de mare e casa în care locuiește!

În acea seară am stat mult timp lângă patul lui Vlad, privind cum doarme liniștit. M-am întrebat dacă fac bine sau dacă îi răpesc șansa la o viață mai bună doar din orgoliu.

Dar apoi mi-am amintit privirea lui tristă când a lăsat trenulețul pe raftul bunicilor.

Poate că uneori dragostea înseamnă să spui „nu” chiar și atunci când doare.

M-am întrebat: oare câți copii cresc astăzi între două lumi — una a aparențelor și alta a nevoilor reale? Și câți părinți au curajul să aleagă ceea ce contează cu adevărat pentru sufletul copilului lor?