Între Rușine și Iertare: Povestea unei Mame Românce

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să faci asta? Ai distrus tot ce am construit împreună!
Vocea Mirelei răsuna în sufrageria noastră mică din Pitești, iar eu, Mariana, stăteam cu mâinile strânse la piept, simțind cum fiecare cuvânt al ei îmi sfâșie inima. Radu, fiul meu, stătea cu privirea în pământ, incapabil să răspundă.
— Mamă, nu e așa simplu… Eu și Andreea… ne-am îndrăgostit. N-am vrut să rănesc pe nimeni, dar nu mai pot trăi o minciună.
Am simțit cum mi se taie respirația. Andreea? Prietena Mirelei din liceu, care venea la noi la fiecare sărbătoare, care le aducea copiilor bomboane și le citea povești? Cum putea fi posibil?
Mirela a izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Copiii, Ana și Vlad, s-au ascuns în camera lor, speriați de țipete. Am rămas singură cu Radu, care părea un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.
— Radu, ai doi copii! Ce-o să faci acum? Cum crezi că o să te privească lumea? Dar eu? Ce-o să spună vecinii?
— Mamă, nu mai contează ce zic oamenii. Eu nu mai pot trăi fără Andreea.
Am simțit atunci că mi se prăbușește lumea. Crescusem un băiat bun, muncitor, respectuos. Sau cel puțin așa credeam. Acum îl vedeam egoist, orbit de o pasiune pe care nu o înțelegeam.

Au trecut săptămâni de coșmar. Mirela a plecat cu copiii la mama ei, la Câmpulung. Radu s-a mutat cu Andreea într-o garsonieră din oraș. Eu am rămas singură în apartamentul nostru vechi, cu fotografiile de familie pe pereți și cu o rușine care mă apăsa ca o piatră de moară.

Vecina de la doi, tanti Viorica, mă privea cu milă când mă întâlnea la lift.
— Of, Mariana, ce păcat… Erați o familie așa frumoasă!
Nu aveam putere să-i răspund. Mă simțeam vinovată de parcă eu aș fi fost cea care a greșit.

Într-o zi, după ce am plâns ore întregi uitându-mă la pozele cu Ana și Vlad, am luat telefonul tremurând și am sunat-o pe Mirela.
— Mirela… te rog… lasă-mă să-i văd pe copii. Mi-e dor de ei ca de aer.
A fost tăcere la celălalt capăt. Apoi vocea ei, rece:
— Mariana, nu știu dacă e bine pentru ei acum. Sunt confuzi și suferă.
— Te rog… Nu am nicio vină pentru ce-a făcut Radu. Sunt bunica lor…
A oftat adânc.
— Bine. Poți veni sâmbătă. Dar nu vreau să vorbești despre tatăl lor.

Am ajuns la Câmpulung cu inima cât un purice. Ana m-a îmbrățișat strâns, iar Vlad s-a ascuns după ușa bucătăriei.
— Bunico, tati mai vine acasă?
Mi s-a pus un nod în gât.
— Nu știu, puiule… Dar eu o să vin mereu la voi.

Mirela m-a privit lung.
— Mariana, nu vreau să te rănesc… dar nu pot ierta ce-a făcut Radu. Și nici nu vreau ca el să-i vadă prea curând.
— Înțeleg… Dar tu? Tu cum reziști?
A zâmbit trist.
— Pentru copii trebuie să fiu tare. Și pentru mine. Poate că meritam mai mult decât un bărbat care nu știe ce vrea.

În acele momente am simțit pentru prima dată admirație pentru Mirela. Era atât de puternică! Eu mă prăbușisem sub greutatea rușinii și durerii, dar ea mergea mai departe pentru copii.

Radu mă suna rar. Era mereu grăbit, iritat.
— Mamă, nu mă judeca! Știi cât am suferit în ultimii ani? Cu Mirela nu mai era nimic între noi…
— Și copiii? Ei ce vină au?
— O să-i văd când se liniștesc lucrurile.
Dar lucrurile nu s-au liniștit niciodată. Andreea era geloasă pe orice discuție despre trecutul lui Radu și îl voia doar pentru ea. Într-o zi mi-a spus:
— Mariana, poate ar fi bine să nu mai insiști să-l vezi pe Radu atât de des. Avem nevoie de spațiu.
Am simțit că pierd totul: fiul meu, nepoții mei, familia mea.

Au trecut luni în care am trăit între două lumi: una a rușinii și durerii pentru ceea ce făcuse Radu și alta a recunoștinței pentru Mirela care îmi permitea să-mi văd nepoții. Încet-încet am început să mă apropii mai mult de ea decât de propriul meu fiu.

Într-o seară de iarnă, după ce i-am dus Anei un pulover tricotat de mine și lui Vlad o mașinuță veche a lui Radu, Mirela mi-a spus:
— Mariana… dacă vrei poți veni oricând la noi. Copiii au nevoie de tine.
Am izbucnit în plâns.
— Mulțumesc… Nu știu cum să-ți spun cât înseamnă asta pentru mine.
Ea m-a luat în brațe.
— Știu că nu e vina ta. Și eu am avut o soacră care m-a judecat mereu… Tu ai fost altfel.

În acea clipă am simțit că am găsit un nou sens vieții mele: nu prin fiul meu care m-a dezamăgit atât de tare, ci prin copiii lui și prin femeia pe care el a rănit-o fără milă.

Radu a ajuns tot mai rar în viața noastră. Andreea l-a părăsit după doi ani, când a realizat că pasiunea nu ține loc de familie și stabilitate. El a încercat să se întoarcă la Mirela, dar era prea târziu.

Într-o zi m-a întrebat:
— Mamă… crezi că mă va ierta vreodată?
L-am privit lung.
— Poate că da… dar tu te-ai iertat pe tine?

Acum stau la masa din bucătăria Mirelei și îi ajut pe Ana și Vlad la teme. M-am împăcat cu ideea că uneori copiii noștri fac alegeri pe care nu le putem controla sau înțelege. Dar dragostea adevărată se vede atunci când alegem să fim acolo pentru cei care au nevoie de noi — chiar dacă nu sunt sânge din sângele nostru.

Oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când copiii noștri greșesc? Și câți avem puterea să iertăm și să mergem mai departe?