Între două lumi: Povestea unei fiice care nu mai poate fi totul pentru mama ei

— Irina, iar nu vii? Vocea mamei răsună în telefon, tremurând ușor, ca o frunză bătută de vânt. E duminică dimineață, iar eu stau pe marginea patului, cu telefonul lipit de ureche și privirea pierdută în tavan. În bucătărie, copiii se ceartă pe telecomandă, iar soțul meu, Radu, strigă după mine să-l ajut cu micul dejun.

— Mamă, am zis că încerc, dar azi chiar nu pot… Avem atâtea pe cap.

— Mereu ai ceva pe cap, Irina. Pe mine cine mă mai are? Pe mine cine mă mai vizitează?

Simt cum mi se strânge stomacul. Aș vrea să-i spun că o iubesc, că mi-e dor de ea, dar cuvintele se blochează undeva între vinovăție și oboseală. Mama locuiește singură într-un apartament vechi din Ploiești, la două ore de București. De când tata s-a stins acum trei ani, a rămas doar cu amintirile și cu așteptarea ca noi, copiii ei, să-i umplem golul. Dar eu… eu nu mai pot fi totul pentru ea.

— O să vinem weekendul viitor, promit.

— Ai mai promis și data trecută…

Închid telefonul cu un oftat adânc. Radu mă privește cu compasiune.

— Iar te-a certat?

— Nu mă ceartă… doar că… nu înțelege. Pentru ea, dacă nu mergem acolo, e ca și cum am uitat-o.

— Irina, nu poți să te împarți la toți. Ai și tu nevoie de timp pentru tine.

Dar cum să-i explic asta mamei fără să o rănesc? Cum să-i spun că uneori simt că mă sufoc sub greutatea așteptărilor ei?

Seara, după ce copiii adorm, mă uit la pozele vechi din copilărie. Mama era mereu acolo: la serbări, la febră, la prima zi de școală. Mă simt datoare să-i întorc totul. Dar viața mea e alta acum. Am un job solicitant la o agenție de publicitate, doi copii mici și un soț care are nevoie de mine. Mă trezesc uneori plângând în baie, fără să știu exact de ce: de dor, de vinovăție sau de neputință?

Sora mea, Alina, locuiește la Cluj și vine acasă doar de Crăciun. Fratele nostru mai mic, Cătălin, e plecat în Germania. Eu am rămas „cea de aproape”, cea pe care mama o sună când îi cade netul sau când nu găsește pastilele.

Într-o seară, după o zi lungă la birou, primesc un mesaj: „Irina, mi-e rău. Poți veni?” Inima îmi sare din piept. Fug la Ploiești cu primul tren. O găsesc pe mama pe canapea, palidă și speriată.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

— Am amețit… mi-a fost frică să nu pățesc ceva singură.

O țin în brațe și simt cât e de fragilă. Îmi vine să plâng. Îi fac ceai și îi spun că o să rămân peste noapte.

— Irina… știu că ai viața ta. Dar când nu vii, parcă nu mai am pentru ce să mă trezesc dimineața.

Mă uit la ea și simt cum mă sfâșie între două lumi: cea a copilului care vrea să-și salveze mama și cea a femeii care vrea să trăiască pentru ea însăși.

A doua zi dimineață, îi spun:

— Mamă, trebuie să vorbim. Nu pot veni mereu când ai nevoie de mine. Am și eu copii, serviciu… Nu vreau să te rănesc, dar trebuie să înțelegi că nu pot fi tot timpul aici.

Se uită la mine cu ochii umezi:

— Știu… dar mi-e greu să fiu singură.

Îi propun să meargă la un club de pensionari sau să-și facă prietene noi. Refuză categoric.

— Eu am nevoie de voi, nu de străini.

Când plec spre București, simt că am lăsat o rană deschisă în urmă. În tren, privesc pe geam și mă întreb dacă voi reuși vreodată să găsesc echilibrul între datoria față de mama și dreptul meu la fericire.

Sora mea mă sună:

— Irina, nu te mai învinovăți! Mama trebuie să învețe să trăiască și fără noi.

Dar cum? În România bătrânețea e sinonimă cu singurătatea. Copiii pleacă, părinții rămân cu televizorul și amintirile.

Într-o zi primesc un mesaj scurt: „Mi-e dor de tine.” Îi răspund: „Și mie mi-e dor.” Dar nu pot merge azi. Nici mâine.

În fiecare seară mă întreb: oare sunt o fiică rea dacă aleg uneori pe mine? Oare mama va înțelege vreodată că iubirea nu se măsoară în vizite?

Poate că mulți dintre voi trăiți aceeași poveste ca mine. Cum găsim echilibrul între a fi acolo pentru părinții noștri și a ne trăi propria viață? Ce ați face voi în locul meu?