Ziua în care muzica s-a oprit: O mamă între două generații

— Nu mai pot, mamaie! Nu mai pot! am strigat, cu vocea răgușită de oboseală și lacrimile curgându-mi pe obraji. Maria, fetița mea de opt luni, urla din nou, cu pumnii strânși și fața roșie ca focul. Era a treia noapte la rând în care nu dormisem nici măcar două ore legate. În bucătărie, soacra mea, doamna Viorica, trântea farfuriile în chiuvetă și bombănea: — Pe vremea mea, copiii nu erau așa răsfățați! Îi lăsam să plângă și gata! Nu făceam atâta caz pentru orice scâncet!

Am simțit cum mă sufoc. M-am uitat la Maria, apoi la soacra mea. M-am întrebat dacă nu cumva are dreptate. Poate chiar eram o mamă slabă. Poate nu știam să-mi cresc copilul. Dar când am încercat să-i las plânsul să curgă, inima mi s-a strâns ca într-o menghină. Am fugit în baie, am tras ușa după mine și am început să plâng în hohote. Dincolo de ușă, auzeam cum Viorica îi spunea soțului meu, Radu:

— Nu știu ce-i cu nevasta ta! Parcă-i bolnavă! Toată ziua plânge și ea odată cu fata. Ce mamă e asta?

Radu a oftat. — Las-o, mamă… E greu cu copil mic.

— Greu? Greu era pe vremea mea! Fără pampers, fără lapte praf scump, fără ajutoare! Acum totul e la îndemână și tot nu se descurcă!

M-am uitat în oglindă la fața mea umflată de plâns. M-am simțit mică, inutilă, ca o fetiță certată pe nedrept. Dar eram mamă. Trebuia să fiu puternică pentru Maria. Am ieșit din baie și am luat-o din nou în brațe. Plângea și mai tare. Am încercat să-i cânt încet „Nani, nani, puiul mamii”, dar vocea mi se frângea la fiecare vers.

Viorica a venit lângă mine și mi-a smuls copilul din brațe.

— Dă-mi-o mie! Tu nu știi ce faci!

Maria s-a zbătut și mai tare. Am simțit un val de furie urcându-mi în piept.

— Viorica, te rog… Dă-mi copilul!

— Nu vezi că nu te vrea? Simte că ești nervoasă! Copiii simt tot!

M-am prăbușit pe canapea. Radu stătea în prag, neputincios.

— Ce vrei să fac? a întrebat el încet.

— Să mă ajuți! Să-i spui mamei tale să mă lase în pace!

Viorica s-a uitat la mine cu dispreț.

— Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta! Eu am crescut trei copii singură! Tu nu poți cu unul?

Am simțit că mă sufoc din nou. Mi-am luat geaca și am ieșit pe balcon. Aerul cald de iulie era greu ca plumbul. De jos se auzeau țipetele copiilor care se jucau printre blocuri. M-am gândit la mama mea, la cât de singură mă simțeam fără ea. Dar era la țară, bolnavă, prea departe ca să mă ajute.

După o oră, Maria adormise în brațele Vioricăi. Am intrat încet în cameră și m-am aplecat peste pătuț. Am atins-o pe frunte și am simțit un nod în gât.

— O să fie bine… o să fie bine…

Dar nu era bine. În fiecare zi mă simțeam tot mai vinovată că nu pot fi mama perfectă pe care toți o așteptau de la mine. În fiecare zi mă luptam cu privirile acuzatoare ale Vioricăi și cu tăcerile apăsătoare ale lui Radu.

Într-o seară, când Maria avea febră mare și eu tremuram de frică să nu fie ceva grav, Viorica a început din nou:

— I-ai dat prea mult lapte praf! De aia are burtica umflată! Nu știi nimic!

Am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Dacă nu mă ajuți, măcar nu mă mai judeca!

Radu a încercat să intervină:

— Mamă… las-o puțin…

Dar Viorica a ridicat tonul:

— Eu vreau binele copilului! Dacă tu nu ești în stare…

Am ieșit din casă cu Maria în brațe și am mers la spital. Pe drum am plâns amândouă. Doctorița mi-a spus că e doar o viroză ușoară. Când m-am întors acasă, Viorica nu mi-a spus nimic. Doar s-a uitat la mine cu ochii goi.

În noaptea aceea am stat lângă pătuț și am privit-o pe Maria cum doarme liniștită pentru prima dată după multe zile. Am simțit că muzica vieții mele se oprise undeva între reproșuri și neputință.

A doua zi dimineață, Radu mi-a adus o cafea.

— Îmi pare rău… Nu știu cum să te ajut.

L-am privit lung.

— Poate ar trebui să ne mutăm singuri…

A tăcut mult timp.

— Știi că n-avem bani…

Am oftat. Știam prea bine. Salariile mici, chiria mare… Era imposibil.

În zilele următoare am început să evit discuțiile cu Viorica. Îmi vedeam de copil și încercam să ignor privirile ei tăioase. Dar într-o după-amiază m-a surprins în bucătărie:

— Știi… poate că nici eu n-am făcut totul bine cu copiii mei… Poate că prea mult am țipat la ei…

Am rămas fără cuvinte.

— Dar tu… tu chiar ții la fata asta… Se vede…

Pentru prima dată am simțit că poate există o punte între noi două.

Acum, când scriu aceste rânduri, Maria doarme liniștită lângă mine. Încerc să-mi adun puterile pentru încă o zi între două generații care nu se vor înțelege niciodată pe deplin.

Oare cât timp va mai trece până când vom reuși să ne ascultăm cu adevărat unii pe alții? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli din nou și din nou?