Nu Mi-a Plăcut Niciodată Nora Mea, Dar Când Fiul Meu a Decis să Divorțeze, Nu L-am Putut Opri: Povestea Unei Mame Românce

— Nu pot să cred că ai ajuns iarăși aici, Sorine! Ai văzut cum arată bucătăria? Parcă a trecut un uragan!
Am spus asta fără să-mi dau seama cât de tăioasă sună vocea mea. Eram în pragul ușii, cu geanta încă pe umăr, iar Sorin, fiul meu, stătea în mijlocul sufrageriei, cu ochii în telefon. Pe masă, resturi de mâncare, jucării împrăștiate și o cană de cafea vărsată.
— Mamă, te rog… Nu începe iar.
Nora mea, Irina, a apărut din bucătărie cu un zâmbet larg, ca și cum nu vedea haosul din jur. M-a îmbrățișat cald, dar eu am rămas rigidă. Nu mi-a plăcut niciodată dezordinea ei. Crescusem într-o casă unde totul era la locul lui, iar mama mea spunea mereu: „Ordinea e sufletul casei.”

Am încercat să mă abțin, dar privirea mi-a fugit spre covorul plin de firimituri. Irina a observat și a oftat ușor.
— Știu că nu e perfect… Dar azi am avut o zi grea la serviciu și Mara a răcit.
Mara, nepoata mea de patru ani, tușea din camera ei. Am simțit o strângere de inimă. Poate că ar fi trebuit să fiu mai blândă. Dar nu puteam.

Sorin s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
— Mamă, te rog, nu vreau scandal azi.
Am dat din cap, dar în sinea mea mă întrebam cum putea el, băiatul meu ordonat și meticulos, să trăiască așa. Când era mic, își aranja jucăriile după culoare. Acum trăia într-un apartament unde nu găseai două șosete la fel.

Seara, după ce Mara a adormit, am rămas doar noi trei la masă. Irina a încercat să destindă atmosfera:
— Am făcut plăcintă cu mere. Vrei o felie?
Am acceptat din politețe. Plăcinta era bună, dar nu puteam să nu observ farfuriile nespălate din chiuvetă.

— Sorine, tu chiar ești fericit aici? am întrebat brusc.
El a lăsat furculița jos și s-a uitat la mine lung.
— Mamă, nu e totul perfect… Dar Irina mă acceptă așa cum sunt. Și eu pe ea.
Irina a zâmbit trist.
— Știu că nu sunt cea mai ordonată persoană… Dar încerc. Poate nu destul pentru tine.

M-am simțit vinovată pentru prima dată. Poate că eram prea aspră. Dar nu puteam să-mi schimb părerea peste noapte.

A doua zi dimineață, l-am surprins pe Sorin stând pe balcon cu privirea pierdută.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
— Mamă… Cred că vreau să divorțez.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— De ce? Din cauza dezordinii?
— Nu doar asta. Ne certăm mereu. Nu mai suntem fericiți.

Am rămas fără cuvinte. Îmi dorisem mereu ca el să fie fericit, dar nu așa. Nu voiam ca Mara să crească fără ambii părinți.

În acea seară, am auzit-o pe Irina plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.
— Pot să intru?
Ea a dat din cap printre lacrimi.
— Am încercat… Chiar am încercat să fiu pe placul vostru. Dar simt că nu sunt niciodată destul.

Am stat lângă ea pe marginea căzii și am luat-o de mână.
— Poate că nici eu nu am fost corectă cu tine…

A doua zi dimineață, Sorin și Irina au avut o discuție lungă în bucătărie. Eu am stat cu Mara în sufragerie și i-am citit povești ca să nu aud ce se întâmplă dincolo de ușă. Când au ieșit, Sorin avea ochii roșii.

— Am decis să divorțăm, mamă.

Totul s-a prăbușit în jurul meu. M-am gândit la Mara, la cum va fi viața ei împărțită între două case. La Irina, care va rămâne singură într-un oraș străin. La Sorin, care va trebui să-și refacă viața de la zero.

În trenul spre casă, m-am uitat pe geam la câmpurile galbene de toamnă și m-am întrebat: Oare cât de mult contează ordinea când sufletele sunt atât de dezordonate? Dacă aș fi fost mai blândă cu Irina, s-ar fi schimbat ceva? Sau unele lucruri sunt sortite să se destrame oricât ne-am strădui?

Poate că dragostea nu înseamnă perfecțiune sau ordine… ci acceptare. Dar oare câți dintre noi reușim cu adevărat să acceptăm diferențele celor dragi?