Între loialitate și adevăr: Povestea unei nurori în fața unei familii dezbinate

— Nu pot să cred că iar ai uitat să plătești factura la gaz! am izbucnit, trântind ușa bucătăriei după mine. Radu, soțul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, absent. — Lasă, mă ocup eu mâine dimineață, a murmurat el fără să ridice privirea. M-am prăbușit pe scaun, simțind cum se adună în mine o oboseală pe care nici cafeaua nu o mai poate alunga. De când ne-am mutat în apartamentul nostru din Militari, simțeam că tot greul cade pe umerii mei: facturi, cumpărături, programări la doctor pentru copil, iar Radu părea tot mai absent.

Într-o sâmbătă, am mers la socri la masă. Era ziua când toată familia se aduna: mama lui Radu, domnul Mihai — socrul meu, și Vlad, fratele mai mic al lui Radu. Vlad avea 28 de ani, dar încă locuia cu părinții și nu părea grăbit să-și găsească un rost. Îl vedeam mereu cu ochii în laptop sau ieșind cu prietenii, fără griji sau responsabilități.

După prânz, am mers la baie și, când m-am întors pe hol, am surprins o scenă care m-a făcut să mă opresc ca lovită de un zid: soacra mea îi strecura lui Vlad o bancnotă de 200 de lei în buzunar. — Să nu-i spui lui taică-tu, da? i-a șoptit ea. Vlad a zâmbit complice și a dat din cap. Am rămas nemișcată câteva secunde, simțind cum mi se strânge stomacul. Am intrat în sufragerie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Toată după-amiaza am fost absentă. Mă uitam la Radu cum râdea cu Vlad la glumele lor din liceu și mă întrebam dacă știe ce se întâmplă. Pe drum spre casă, nu am mai rezistat: — Radu, tu știai că mama îi dă bani lui Vlad pe ascuns? S-a uitat la mine surprins: — Ce tot spui? — Am văzut cu ochii mei azi. I-a dat bani și i-a zis să nu-i spună lui taică-su. Radu a tăcut câteva clipe. — Nu știu… poate are nevoie… — Are 28 de ani! am izbucnit eu. Noi ne chinuim cu ratele și el primește bani de buzunar ca un copil?

În zilele următoare nu am putut să-mi scot imaginea din minte. Mă simțeam trădată. Nu doar pentru că Vlad primea bani pe ascuns, ci pentru că soacra mea ne trata diferit. Noi nu primisem niciodată ajutor financiar de la ei, ba chiar ne rugasem de două ori să ne împrumute când ni s-a stricat mașina de spălat și ni s-a spus că „nu e momentul”.

Am început să evit vizitele la socri. Radu observa că sunt distantă, dar nu insista. Într-o seară, după ce l-am culcat pe băiatul nostru, m-a întrebat: — Ce ai cu ai mei? De ce nu mai vrei să mergem la ei? Am oftat adânc: — Nu pot să mă prefac că totul e bine când știu ce se întâmplă. Nu mi se pare corect față de noi. — E fratele meu… poate are nevoie de ajutor… — Și noi avem nevoie! Dar nimeni nu ne întreabă niciodată dacă ne descurcăm! am ridicat vocea fără să vreau.

Tensiunea dintre mine și soacra mea a crescut. La următoarea întâlnire de familie, ea a încercat să mă abordeze în bucătărie: — Te văd supărată… S-a întâmplat ceva? Am privit-o direct în ochi: — Știu că îi dați bani lui Vlad pe ascuns. S-a înroșit la față și a început să-și frământe mâinile: — E fratele lui Radu… Nu vreau să-l supăr pe Mihai… Vlad nu se descurcă… — Dar noi? Noi nu contăm? Am simțit cum îmi tremură vocea.

A urmat o discuție lungă și grea. Soacra mea mi-a spus că Vlad a avut mereu probleme cu banii, că nu reușește să-și găsească un job stabil și că ea simte că trebuie să-l ajute. — E copilul meu… Nu pot să-l las baltă… Dar tu ești adult! Tu ai familie! Trebuie să te descurci! Replica ei m-a durut mai tare decât orice.

Am plecat acasă plângând în tăcere. Radu m-a ținut în brațe fără să spună nimic. În zilele următoare am început să mă gândesc serios dacă mai are rost să păstrez legătura cu socrii mei. Mă simțeam exclusă din familie, ca și cum eu și copilul nostru eram mereu pe locul doi.

Am discutat cu o prietenă bună, Irina, care mi-a spus: — E greu… Dar dacă rupi legătura cu ei, îl pui pe Radu într-o situație imposibilă. Poate ar trebui să accepți că fiecare familie are preferințe… sau să-i spui direct ce simți.

Am încercat să vorbesc din nou cu Radu: — Nu vreau să te pun între mine și familia ta… Dar nu pot trăi cu sentimentul ăsta de nedreptate. El a oftat: — Știu… Dar e greu… Mama mereu l-a protejat pe Vlad… Poate ar trebui să ne vedem de viața noastră…

De atunci am început să merg mai rar la socri. M-am concentrat pe familia mea mică și am încercat să nu mai las resentimentele să mă macine. Dar rana a rămas acolo.

Uneori mă întreb: oare chiar contează adevărul într-o familie sau e mai bine să trăim cu minciuni care ne țin împreună? Voi ce ați fi făcut în locul meu?