Iluzia Fericirii: Povestea Victoriei după Doisprezece Ani de Căsnicie

— Nu pot să cred, Robert! Cum ai putut să-mi faci asta? vocea mea răsună spartă în bucătăria noastră, printre farfuriile abia spălate și mirosul de cafea rece. El stă în picioare, cu mâinile în buzunare, privirea fixată în podea. E pentru prima dată când nu are nimic de spus.

Totul a început într-o seară obișnuită de joi. Maria, fiica noastră de zece ani, era la pian, repetând pentru serbarea de la școală. Eu pregăteam cina, iar Robert, ca de obicei, a intrat pe ușă la ora șapte fără cinci. Zâmbea larg, mi-a sărutat fruntea și a întrebat ce gătesc. Totul părea perfect. Dar în acea seară am găsit un mesaj pe telefonul lui. Un mesaj banal, dar cu o semnătură care nu-mi spunea nimic: „Abia aștept să te văd mâine. Te iubesc.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am stat nemișcată minute întregi, încercând să găsesc o explicație logică. Poate era o glumă proastă. Poate era o greșeală. Dar ceva în tonul acelui mesaj m-a făcut să înțeleg că nu era prima dată când primea astfel de cuvinte.

În acea noapte nu am dormit deloc. L-am privit cum doarme liniștit lângă mine, cum respiră egal, fără nicio grijă. M-am întrebat dacă mă mințea și când îmi spunea „noapte bună”, dacă mă mințea și când îmi spunea că mă iubește.

A doua zi, am decis să-l confrunt. Nu am mai putut să joc rolul soției fericite. — Cine e Ana? am întrebat direct, fără ocolișuri. S-a uitat la mine ca și cum nu ar fi înțeles întrebarea. — Ce vrei să spui? — Știi foarte bine ce vreau să spun! Am văzut mesajul.

A tăcut mult timp. Prea mult timp. În liniștea aceea apăsătoare am simțit cum tot ce clădisem împreună se prăbușește peste mine. — Victoria… nu e ceea ce crezi tu… a început el, dar vocea îi tremura. — Atunci ce e? Spune-mi tu!

A recunoscut totul. De un an avea o relație cu Ana, o colegă de la birou. Nu voia să mă rănească, nu voia să distrugă familia, dar nici nu putea renunța la ea. — Am rămas pentru Maria… Nu pot să-i fac asta copilului nostru.

Am simțit că mă sufoc. M-am dus în baie și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Cine eram eu? O femeie care și-a dedicat viața familiei, care a renunțat la carieră pentru a fi mamă și soție perfectă? Pentru ce?

Zilele care au urmat au fost un coșmar trăit pe viu. Robert încerca să se poarte normal, dar între noi era un zid de gheață. Maria simțea tensiunea și mă întreba mereu dacă sunt supărată pe tati. — Nu, iubita mea, doar sunt obosită… îi răspundeam, dar știam că nu o pot proteja la nesfârșit.

Mama mea a venit într-o zi la noi și m-a găsit plângând în bucătărie. — Ce s-a întâmplat, fata mea? — Nimic… doar sunt obosită… — Nu mă minți! Știu când ceva nu e în regulă.

I-am spus totul printre suspine. Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit: — Bărbații sunt slabi uneori… Dar tu trebuie să fii puternică pentru Maria.

Prietenii mei au aflat și ei. Unii m-au sfătuit să-l iert pentru copil, alții mi-au spus să-l dau afară din casă. Fiecare avea o părere, dar nimeni nu trăia iadul meu zilnic.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, l-am întrebat pe Robert: — De ce ai rămas? De ce nu te-ai dus la ea? — Pentru că nu pot să-mi las copilul… Pentru că încă țin la tine… Dar nu mai e ca la început.

M-am gândit mult la cuvintele lui. Oare chiar merită să rămânem împreună doar pentru copil? Ce exemplu îi dăm Mariei? Că e normal să trăiești într-o minciună?

Am început să merg la psiholog. Prima ședință a fost ca o eliberare. Am vorbit despre fricile mele, despre rușinea pe care o simțeam față de familie și prieteni, despre furia care mă mistuia pe dinăuntru.

— Victoria, ai dreptul să fii fericită! mi-a spus psihologul. Ai dreptul să alegi pentru tine.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun Mariei adevărul, pe înțelesul ei: — Tati și cu mine avem probleme… Dar te iubim amândoi foarte mult.

Maria m-a privit cu ochii mari: — O să divorțați? — Nu știu încă… Dar orice s-ar întâmpla, tu vei fi mereu iubită.

Robert a început să doarmă pe canapea. Între noi nu mai era nimic decât rutina și grija pentru copil. Îmi era dor de vremurile când râdeam împreună la filme proaste sau când dansam în bucătărie fără motiv.

Într-o zi m-am întâlnit cu Ioana, prietena mea din facultate. — Victoria, viața nu se termină aici! Poate e momentul să te redescoperi… Să faci ceva pentru tine!

Am început să pictez din nou, așa cum făceam înainte să mă mărit. Culorile mi-au adus liniște și speranță. Am simțit că încă mai pot fi eu însămi.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri cu Maria lângă mine, desenând fluturi pe o foaie albă. Robert vine acasă la aceeași oră, dar între noi e un gol pe care nu știu dacă îl vom mai putea umple vreodată.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim în iluzii doar de dragul aparențelor? Cât de mult suntem dispuși să sacrificăm din noi pentru a păstra o familie întreagă doar pe hârtie?