Casa care ne-a despărțit: Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred că ai acceptat așa ceva, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar lumina galbenă a becului făcea umbre ciudate pe fața lui obosită. Vlad își freca tâmplele, evitând să mă privească.

— Ce vrei să fac, Irina? Sunt părinții mei. Au decis ei… Nu pot să mă cert cu ei pentru o casă.

— Nu e doar o casă! E casa în care ai crescut, e tot ce a muncit familia ta zeci de ani! Și tu… tu nu primești nimic? Totul merge la Ana? am continuat, simțind cum mi se strânge inima de furie și neputință.

Așa a început totul. O veste care a căzut peste noi ca un trăsnet într-o zi aparent obișnuită de primăvară. Părinții lui Vlad ne-au chemat la ei „să discutăm ceva important”. Am mers cu inima strânsă, știind că orice discuție „importantă” în familia lor era, de fapt, o sentință deja dată.

— Ne-am gândit mult și credem că cel mai bine ar fi ca Ana să rămână cu casa, a spus soacra mea, doamna Mariana, cu vocea ei blândă, dar fermă. Tu ai deja un apartament în oraș, Vlad. Ana e mai mică, nu are nimic al ei…

Vlad a tăcut. Eu am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am vrut să protestez, dar privirea lui m-a oprit. Am plecat acasă fără să mai spunem nimic. În seara aceea, tăcerea dintre noi era mai grea decât orice ceartă.

Nu am crescut într-o familie bogată. Tata a lucrat toată viața la CFR, iar mama a fost vânzătoare la alimentara din cartier. Am învățat de mică să prețuiesc fiecare leu și să nu depind de nimeni. Când Vlad m-a întrebat, la începutul căsniciei noastre, dacă nu vreau să stau acasă „ca o doamnă”, am râs amar. Nu știam să trăiesc altfel decât muncind.

Ani la rând am tras amândoi din greu. Am făcut economii, am renunțat la vacanțe și la ieșiri cu prietenii ca să putem lua apartamentul nostru cu două camere la periferie. Ne-am ajutat reciproc, ne-am susținut când unul dintre noi avea nevoie să stea peste program sau să accepte un proiect dificil. Totul era pe principiul „împreună”.

De aceea m-a durut atât de tare decizia părinților lui Vlad. Nu era vorba doar despre o casă. Era despre recunoașterea efortului nostru, despre faptul că Vlad fusese mereu copilul „responsabil”, cel care nu le-a cerut niciodată bani sau favoruri. Ana, în schimb… Ana era răsfățata familiei. A schimbat trei facultăți până să termine una, a stat acasă până la 28 de ani și mereu avea nevoie de „ajutor”.

— Irina, nu vreau scandaluri în familie, mi-a spus Vlad într-o seară, când eu încă mai speram că poate vor reveni asupra deciziei.

— Dar nu vezi cât e de nedrept? Tu ai muncit pentru ei! Ai renunțat la atâtea ca să-i ajuți! Când au fost bolnavi, tu ai stat nopți întregi la spital cu mama ta! Ana nici măcar nu venea să-i viziteze…

Vlad a oftat și s-a ridicat de la masă.

— Poate că așa trebuie să fie… Poate că eu sunt bărbat și trebuie să mă descurc singur.

Am simțit atunci că între noi s-a ridicat un zid invizibil. Nu mai puteam vorbi despre asta fără să ne certăm sau să ne rănim reciproc. Eu nu puteam accepta nedreptatea, el nu putea accepta ideea de a-și pierde familia.

În lunile care au urmat, relația mea cu socrii s-a răcit complet. Nu le-am mai răspuns la telefon, nu am mai mers la mesele de duminică. M-au sunat de câteva ori să mă întrebe dacă sunt supărată.

— Irina, dragă, nu te supăra pe noi… Știi că ținem la tine ca la fata noastră!

Am închis telefonul fără să răspund. Cum să țină la mine ca la fata lor când nu sunt în stare să fie drepți nici cu propriul fiu?

Prietenii noștri au început să observe că ceva nu e în regulă.

— Ce-ai pățit? De ce nu mai mergi pe la socri? m-a întrebat într-o zi Roxana, colega mea de birou.

— Nu pot… Nu pot să-i privesc în ochi după ce i-au făcut lui Vlad.

— Dar Vlad ce zice?

— Nimic. Se preface că totul e bine. Dar îl văd cum se uită lung la pozele din copilărie sau cum evită subiectul când vine vorba de familie.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, l-am găsit pe Vlad stând pe balcon, privind spre luminile orașului.

— Îți lipsește casa aia? l-am întrebat încet.

A dat din cap fără să mă privească.

— Nu casa… Îmi lipsește sentimentul că aparțin undeva. Că cineva vede cât am muncit și pentru ei…

Am simțit atunci că rana lui era mai adâncă decât a mea. Eu eram furioasă pentru nedreptate; el era rănit pentru că nu fusese văzut.

Au trecut luni și nimic nu s-a schimbat. Ana s-a mutat în casa mare din cartierul vechi al orașului și postează poze cu „colțișorul ei de rai” pe Facebook. Părinții lui Vlad ne invită mereu „să trecem pe la ei”, dar eu nu pot. Nu pot să trec peste sentimentul că soțul meu a fost dat la o parte doar pentru că „se descurcă singur”.

Uneori mă întreb dacă am procedat corect rupând legătura cu socrii mei sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru dreptatea lui Vlad. Dar cum poți lupta cu o mentalitate care spune că „bărbatul trebuie să se descurce”, iar fata trebuie ajutată mereu?

Poate că fiecare familie are nedreptățile ei ascunse sub covor și fiecare copil poartă povara unor alegeri pe care nu le-a făcut el.

Oare câte familii din România trăiesc astfel de drame tăcute? Câte mame și tați își rănesc copiii fără să-și dea seama? Și câți dintre noi avem curajul să spunem: „Nu e drept!”?