Când Inima Îngheață: Povestea Nespusă a Danei

— Dana, iar ai uitat să iei pâine. Nu știu ce se întâmplă cu tine în ultima vreme, dar parcă nu mai ești aici, spuse Vlad, trântind sacoșa pe masă.

M-am oprit în mijlocul bucătăriei, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Nu era vorba despre pâine. Nu fusese niciodată despre pâine. Era despre noi, despre distanța care crescuse între noi ca o prăpastie pe care niciunul nu mai avea curaj să o traverseze.

— Îmi pare rău, Vlad. Am uitat, am spus încet, fără să-l privesc în ochi.

El a oftat și a ieșit din cameră. Ușa s-a închis încet, dar sunetul acela a fost mai dureros decât orice ceartă. În liniștea aceea apăsătoare, am simțit cum inima mea se răcește puțin câte puțin. Nu mai eram Dana care râdea la glumele lui Vlad sau care îi scria bilețele de dragoste ascunse prin buzunare. Eram o umbră a femeii care fusesem odată.

Totul începuse cu luni în urmă, când Vlad a început să stea tot mai mult la serviciu. Seara, când venea acasă, era obosit și iritat. Eu încercam să-l înțeleg, dar fiecare discuție se transforma într-o ceartă măruntă. Mama îmi spunea mereu: „Dana, căsnicia e grea. Trebuie să lupți pentru ea.” Dar cât poți lupta când celălalt nu mai vrea să lupte?

Într-o zi, la serviciu, colega mea Irina m-a întrebat:

— Dana, ești bine? Pari mereu absentă.

Am zâmbit forțat și am dat din cap. Cum să-i spun că mă simt singură chiar și atunci când Vlad e lângă mine? Cum să-i spun că nu mai știu cine sunt fără el?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Vlad a venit târziu acasă și nici măcar nu m-a salutat. S-a trântit pe canapea și a pornit televizorul. M-am așezat lângă el, sperând la o vorbă bună, la o mângâiere. Dar el s-a ridicat brusc.

— Mă duc la o bere cu băieții. Nu mă aștepta.

Ușa s-a trântit după el și am rămas singură cu gândurile mele. Am plâns în tăcere, fără să știu dacă plâng pentru el sau pentru mine.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat.

— Dana, ai grijă de tine. Nu te pierde pe tine însăți pentru nimeni.

Am simțit un nod în gât. Mama avea dreptate. Dar cum să mă regăsesc când totul în jurul meu se destramă?

În weekend am mers la părinții mei la țară. Tata m-a privit lung și mi-a spus:

— Fata tatii, viața nu e doar despre compromisuri. E și despre fericire.

Am simțit că mă sufoc. Ce înseamnă fericirea când tot ce ai construit se năruie?

Când m-am întors acasă, Vlad era deja acolo. Stătea la masă cu telefonul în mână.

— Trebuie să vorbim, Dana.

Mi-am ținut respirația.

— Nu cred că mai merge între noi. Poate ar trebui să luăm o pauză…

Cuvintele lui au căzut ca un pumnal. Am vrut să țip, să-l întreb dacă are pe altcineva, dar nu am avut putere. Doar am dat din cap și am ieșit din cameră.

Zilele au trecut greu. Am dormit pe canapea, evitând orice contact cu Vlad. Prietena mea cea mai bună, Simona, m-a sunat într-o seară:

— Dana, vino la mine! Nu poți sta așa la nesfârșit!

Am acceptat invitația și am petrecut noaptea la ea. Am vorbit ore întregi despre tot ce s-a întâmplat.

— Dana, nu e vina ta! Uneori oamenii pur și simplu se schimbă…

Am plâns pe umărul ei ca un copil. Mi-am dat seama că nu pot salva ceva ce nu mai există.

Într-o dimineață, Vlad mi-a lăsat un bilet pe masă: „Îmi pare rău pentru tot.”

Atât. Fără explicații, fără scuze adevărate. Am simțit cum inima mea s-a făcut gheață de tot.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Petrescu, m-a întrebat:

— Ce îți dorești tu cu adevărat?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate liniște. Poate să mă regăsesc pe mine însămi.

Au trecut luni de atunci. Vlad s-a mutat la altcineva. Eu am rămas singură în apartamentul nostru mic din București. La început mi-a fost frică de singurătate, dar apoi am descoperit că e mai bine decât să trăiesc într-o relație moartă.

Uneori mă întâlnesc cu Simona sau merg la părinți la țară. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încerc să-mi încălzesc inima din nou.

Mă întreb adesea: Câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi rămânem în relații reci doar de frica singurătății? Poate că ar trebui să vorbim mai des despre asta…