Umbra Fratelui Meu: Un Weekend de Adevăruri Dure

— Nu mai pot, Cătălin! Nu mai pot să fiu mereu aici când tu ai nevoie și să nu conteze niciodată ce simt eu!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă. Era sâmbătă dimineața, iar soarele abia pătrundea printre jaluzelele strâmbe. Cătălin stătea pe scaun, cu capul în mâini, iar soția lui, Ramona, se uita la mine ca la un străin care tocmai le invadase casa.

Nu știu cum am ajuns aici. Poate totul a început în copilărie, când mama ne repeta obsesiv: „Sunteți frați, trebuie să vă ajutați mereu, orice-ar fi.” Dacă luam o bomboană fără să-i dau și lui Cătălin, mă simțeam vinovată zile întregi. Dacă primeam o notă bună și el nu, mă ascundeam în baie să nu-l fac să se simtă prost. Am crescut cu ideea că fericirea mea e secundară față de nevoile lui.

Cătălin a fost mereu cel care avea nevoie. S-a căsătorit imediat după liceu cu Ramona, o fată timidă din cartierul nostru. La douăzeci de ani au avut-o pe Ana-Maria. El era student la Politehnică, dar după naștere a renunțat la facultate. „Nu pot să le fac pe toate”, mi-a spus atunci, cu ochii roșii de oboseală. Am început să-i dau bani din bursa mea, să-i aduc mâncare gătită de mama și să stau cu Ana-Maria când Ramona era la serviciu.

Anii au trecut și sacrificiile mele au devenit rutină. Îmi amânam vacanțele ca să-l ajut la renovări, îi făceam cumpărăturile când era bolnav, îi completam dosarele pentru ajutor social. De fiecare dată când mă gândeam să spun „nu”, vocea mamei răsuna în minte: „E fratele tău.”

Dar weekendul acesta a fost altfel. M-am dus la ei pentru că Ana-Maria avea febră mare și Ramona era la spital cu mama ei. Am stat toată noaptea lângă copil, i-am schimbat compresele și am sunat la medic. Dimineața, Cătălin s-a trezit nervos că nu găsea cafeaua și a început să țipe la mine:

— De ce ai mutat borcanul? Mereu faci lucrurile după capul tău!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. După atâția ani în care am fost acolo pentru el, nici măcar un „mulțumesc” nu primeam. Doar reproșuri și pretenții.

— Cătălin, tu chiar nu vezi cât m-am sacrificat pentru tine? am întrebat cu voce tremurată.

A ridicat din umeri:

— E normal. Ești sora mea. Ce vrei să faci altceva?

Atunci am izbucnit. Toate frustrările adunate ani de zile au ieșit la suprafață:

— Nu sunt obligată! Nu sunt mama ta! Am și eu viața mea! Tu ai ales să te însori devreme, tu ai ales să renunți la facultate! Eu n-am avut niciodată curajul să fac ceva doar pentru mine!

Ramona a încercat să intervină:

— Loredana, nu te supăra, dar fiecare familie are problemele ei…

— Dar nu fiecare soră trebuie să devină mamă pentru fratele ei! am răspuns printre lacrimi.

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. M-am gândit la toate momentele în care mi-am refuzat ieșirile cu prietenii ca să stau cu Ana-Maria, la toate dățile când mi-am ascuns visele ca să nu-l fac pe Cătălin să se simtă inferior. M-am întrebat dacă nu cumva toată viața mea a fost construită pe vinovăție.

Când m-am întors în bucătărie, Cătălin era tot acolo, dar părea mai mic decât îl știam vreodată.

— Loredana… eu nu știu altfel. Așa am crescut și eu. Mama mereu mi-a spus că tu ești mai puternică.

— Poate că sunt, dar asta nu înseamnă că nu doare.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă am plâns ca un copil. M-am gândit la mama și la cum ne-a crescut: cu dragoste, dar și cu o povară uriașă pe umeri. Oare câți dintre noi trăim viețile altora din loialitate sau din frică? Oare cât timp mai putem merge așa înainte fără să ne pierdem pe noi?

Poate că uneori trebuie să spui „ajunge”, chiar dacă doare. Poate că iubirea adevărată înseamnă și să pui limite.

Mă întreb: dacă aș fi avut curajul să trăiesc pentru mine mai devreme, oare aș fi fost mai fericită? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?