Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și găsește locul

— Mama, vreau să-i cunoști pe toți, spuse Vlad, cu o voce tremurată, în timp ce deschidea ușa apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Mirosea a ploaie și a frică. Eu stăteam în prag, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi ascund neliniștea. Lângă el era Andreea, nora mea, ținând de mână o fetiță blondă cu ochi mari și curioși. În brațe avea un bebeluș care plângea încet.

— Bună seara, doamnă Maria, a spus Andreea, zâmbind stângaci. Fetița s-a ascuns după fusta ei, iar Vlad m-a privit rugător.

Nu știam ce să spun. Îmi simțeam inima grea. Îmi iubeam fiul, dar nu puteam să nu mă gândesc la toate vorbele vecinelor: „A găsit și el o femeie cu copil? Nu putea și el să-și facă o familie normală?”

Am încercat să zâmbesc, dar cred că mi-a ieșit mai mult o grimasă. — Intrați, am zis scurt. Am pus masa pentru patru, deși eram cinci. Nici nu mi-am dat seama până când Andreea nu a tras un scaun pentru fetiță.

— O cheamă Ilinca, a spus ea încet. Are cinci ani.

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii ei mari. — Bunica? a întrebat timid.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu eram pregătită pentru asta. Nepotul meu adevărat era bebelușul din brațele Andreei. Pe Ilinca nu știam cum s-o privesc. E copilul altuia, mi-am spus în gând. Dar Vlad o ținea de mână ca pe propria lui fiică.

Cina a trecut greu. Ilinca a vărsat supa pe fața de masă nouă, iar eu am strâns din dinți. Vlad a încercat să glumească, dar eu nu puteam să râd. Mă uitam la bebeluș și mă întrebam dacă o să-l pot iubi vreodată fără să simt umbra acestei familii amestecate.

După ce au plecat, am rămas singură în bucătărie. Am plâns. Nu pentru că nu-i voiam aproape, ci pentru că nu știam cum să-i primesc cu adevărat. M-am gândit la mama mea, la cât de aspră fusese cu mine când l-am ales pe tatăl lui Vlad. Poate că istoria se repetă.

Au trecut luni. Vlad venea tot mai rar pe la mine. Când venea, era mereu grăbit sau obosit. Îmi trimitea poze cu bebelușul – pe Ilinca nu o vedeam niciodată în ele. Parcă voia să-mi facă pe plac, să-mi arate doar „nepotul adevărat”. Dar știam că acasă la el lucrurile stau altfel.

Într-o duminică, am primit un telefon de la Andreea.

— Doamnă Maria, Vlad e la serviciu și am rămas fără lapte pentru cel mic. Puteți veni să stați cu copiii o oră?

Am ezitat. Nu voiam să mă duc. Dar m-am dus.

Când am ajuns, Ilinca m-a întâmpinat la ușă cu un desen: „Pentru bunica Maria”. Era un soare mare și două siluete ținându-se de mână. Una era clar ea, cealaltă – eu.

— Vrei să te joci cu mine? a întrebat ea.

Am dat din cap că da și m-am așezat pe covor lângă ea. Am construit împreună un castel din cuburi colorate. M-am surprins râzând când castelul s-a dărâmat și Ilinca a început să râdă în hohote.

Bebelușul a început să plângă și l-am luat în brațe. L-am legănat încet și m-am uitat la Ilinca care mă privea cu ochi mari și luminoși.

— Tu mă iubești? a întrebat ea brusc.

M-am blocat. Ce puteam să-i spun? Că nu știu? Că încerc?

— Încerc, Ilinca, i-am spus sincer. Încerc din tot sufletul meu.

A venit Andreea acasă și m-a găsit jucându-mă cu copiii. Mi-a zâmbit cald și mi-a mulțumit.

Seara aceea m-a schimbat puțin. Am început să merg mai des la ei. Am început să-i cumpăr Ilincăi dulciuri și să-i citesc povești înainte de culcare când rămâneam peste noapte.

Dar tot simțeam că ceva lipsește. Într-o zi, la o masă de familie, fratele meu Sorin a izbucnit:

— Maria, tu chiar poți să te prefaci că fata asta e nepoata ta? Nu vezi că Vlad s-a băgat într-o familie stricată?

Vlad s-a ridicat brusc de la masă:

— Dacă nu poți să accepți familia mea așa cum e, mai bine nu mai veni!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îl pierdusem pe Vlad? Sau poate niciodată nu-l avusesem cu adevărat?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Ilinca, la cât de mult are nevoie de dragoste și la cât de greu îmi e mie să i-o dau fără rezerve. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cea care greșește, dacă nu cumva prejudecățile mele mă fac să pierd tot ce contează cu adevărat.

Au trecut ani de atunci. Ilinca îmi spune „bunica” fără ezitare acum și mă strigă prima când intru pe ușă. Nepotul meu cel mic îmi sare în brațe și râde zgomotos.

Dar uneori încă mă întreb: oare am reușit vreodată să-i iubesc pe amândoi la fel? Sau doar m-am obișnuit cu ideea? Poate că dragostea adevărată nu vine mereu natural – poate trebuie construită zi de zi, peste ruinele propriilor frici și prejudecăți.

Voi ce credeți? Poate inima unui om să se deschidă complet către un copil care nu-i e sânge? Sau rămâne mereu o barieră invizibilă între noi?