Răzbunarea neașteptată a bunicii Laura: Lecția umilinței și a iertării

— Doamnă, nu vedeți că e coadă? Nu sunteți singura care are treabă!
Vocea Laurei tremura de furie, dar și de rușine. Mâinile îi erau pline cu sacoșe, iar genunchii îi dureau de la statul în picioare. În spatele casei de marcat, o fată cu părul prins într-o coadă strânsă, cu unghii lăcuite și privire rece, îi aruncase replica fără să clipească.
— Eu doar voiam să întreb dacă aveți lapte proaspăt… am spus încet, dar deja nu mă mai asculta nimeni.
Oamenii din spate murmurau, unii dădeau ochii peste cap. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am ieșit din magazin cu capul plecat, jurându-mi că nu voi lăsa lucrurile așa.

Acasă, am trântit sacoșele pe masă. Nepoata mea, Ilinca, era pe canapea cu telefonul în mână.
— Ce ai, bunico? Pari supărată.
— Nimic, Ilinca. Doar că lumea nu mai are respect pentru bătrâni. Pe vremea mea…
— Eh, bunico, lumea s-a schimbat. Nu te mai consuma.
Dar eu nu puteam să uit. Seara, am stat pe întuneric și m-am gândit la toate momentele când am fost ignorată sau luată peste picior doar pentru că am părul alb. M-am hotărât: trebuie să-i dau o lecție fetei aceleia obraznice.

A doua zi m-am întors la magazin. Am așteptat-o pe Laura — da, așa scria pe ecusonul ei — să iasă din tură. Am urmărit-o discret până la stația de autobuz. Mergea grăbită, cu privirea în pământ. Am simțit un fior ciudat: oare nu exagerez? Dar gândul la umilința de ieri m-a împins mai departe.

În zilele următoare am început să mă interesez despre ea. Am întrebat vânzătoarele mai în vârstă:
— Fata aceea tânără… Laura… pare cam nervoasă mereu.
— Săraca, are grijă de fratele ei mai mic. Mama lor a plecat în Italia, iar tatăl… nici nu vreau să-ți spun ce bețiv e.
Am rămas pe gânduri. Nu mă așteptam la asta. Dar tot nu puteam uita cum m-a făcut să mă simt.

Am pus la cale un plan: într-o zi, am intrat în magazin cu o listă lungă și am cerut ajutorul Laurei pentru fiecare produs.
— Domnișoară, mă ajutați cu făina? Dar cu zahărul? Dar unde țineți uleiul?
Se vedea că se enervează, dar nu a zis nimic. La final, i-am zâmbit larg:
— Mulțumesc mult! Să ai o zi frumoasă!
A rămas surprinsă. Nu cred că se aștepta la asta.

În următoarele săptămâni am continuat să merg la magazin și să fiu cât se poate de amabilă cu ea. Îi aduceam uneori câte o prăjiturică sau o cafea caldă.
— Pentru tine, Laura. Știu că e greu să lucrezi toată ziua cu oameni nervoși.
La început era suspicioasă, dar încet-încet a început să-mi zâmbească timid.

Într-o zi ploioasă, am văzut-o stând pe bancă în parc, cu ochii roșii de plâns. M-am apropiat încet.
— Laura, ce s-a întâmplat?
A ezitat, apoi a izbucnit:
— Nu mai pot… Fratele meu e bolnav, tata iar a venit beat acasă… Și la magazin toată lumea țipă la mine…
Am simțit cum mi se strânge inima. Am pus mâna pe umărul ei.
— Știu că viața nu e dreaptă uneori. Și eu am avut zile când simțeam că nu mai pot duce totul singură.

Am început să ne vedem mai des. O ajutam cu teme pentru fratele ei sau îi găteam ceva cald când știam că nu are timp de nimic. Încet-încet, Laura s-a deschis către mine.

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat:
— Bunico, ce tot faci tu cu fata aia de la magazin?
I-am povestit totul. Ilinca m-a privit lung:
— Și tu voiai să te răzbuni pe ea?
Am zâmbit amar:
— Da… dar acum îmi dau seama cât de zadarnic era totul. Poate că fiecare duce o povară pe care ceilalți n-o văd.

La scurt timp după aceea, Laura mi-a spus:
— Vreau să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Când te-am văzut prima dată, am crezut că ești ca toți ceilalți clienți care mă tratează urât doar pentru că sunt tânără și lucrez la casă… Dar tu ai avut răbdare cu mine.
M-am simțit rușinată de gândurile mele de la început.

Într-o zi, când eram împreună la coadă la farmacie, o femeie mai în vârstă a început să țipe la Laura:
— Tineretul din ziua de azi! Nici bună ziua nu mai știe!
Am intervenit imediat:
— Nu e adevărat! Laura e una dintre cele mai sufletiste persoane pe care le cunosc!
Femeia a tăcut rușinată.

Acum suntem prietene bune. Laura vine des la mine cu fratele ei și Ilinca îi ajută la teme. Am învățat că răzbunarea nu aduce liniște sufletului — doar iertarea și înțelegerea pot face asta.

Uneori mă întreb: câte prietenii ratăm doar pentru că ne lăsăm orbiți de orgoliu sau dorința de răzbunare? Oare cât de diferită ar fi lumea dacă am încerca mai des să ne punem în pielea celuilalt?