Între două lumi: Mama mea nu mai vrea să fie bunică full-time

— Mamă, nu poți să vii nici azi? Te rog, am ședință la serviciu și Vlad are febră…
Vocea mea tremura la telefon, în timp ce încercam să-l țin pe cel mic în brațe și să-i pun termometrul sub braț. Pe fundal, Mara, fetița mea de patru ani, plângea că nu găsește păpușa preferată.
— Îmi pare rău, Ana, dar am deja planuri. Merg la film cu Sorin. Am tot dreptul să mă bucur și eu de viață, nu?
Am rămas cu telefonul în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Mama mea, cea care mă crescuse singură, care nu lipsise niciodată de la vreo serbare sau vreun concurs, acum părea că se transformase într-o adolescentă entuziasmată de fiecare întâlnire.

Nu era prima dată când refuza să mă ajute. De când ieșise la pensie, parcă se metamorfozase: coafuri noi, haine colorate, parfumuri dulci și o energie pe care nu i-o mai văzusem de ani buni. La început am fost fericită pentru ea. După ce tata ne părăsise când aveam doar șapte ani, mama nu mai avusese pe nimeni. Își dedicase toată viața mie și apoi nepoților. Dar acum… acum simțeam că mă abandonează exact când aveam mai mare nevoie de ea.

În acea seară, după ce copiii au adormit, am stat pe canapea cu soțul meu, Radu.
— Nu pot să cred că mama preferă să iasă la întâlniri decât să stea cu nepoții ei! am izbucnit.
Radu a oftat.
— Ana, poate are și ea dreptul la viață. Nu e obligată să fie bonă full-time…
— Dar cine mă ajută pe mine? Nu avem bani de bonă și serviciul meu nu ține cont că sunt mamă singură la birou!
Radu a tăcut. Știa că nu e loc de argumente când eram așa supărată.

A doua zi am sunat-o din nou pe mama.
— Mamă, chiar nu poți nici mâine? Vlad încă face febră…
— Ana, nu vreau să te superi pe mine, dar am nevoie de timp pentru mine. Am stat ani de zile doar pentru tine și copiii tăi. Acum vreau să trăiesc și eu puțin.
— Dar eu ce fac? Cum mă descurc?
— O să găsești o soluție. Ești puternică.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată. De ce nu vedea cât de greu îmi era? De ce nu putea sacrifica puțin din timpul ei pentru mine?

Seara următoare am mers la ea acasă, hotărâtă să discutăm față în față. Mama mă aștepta cu un zâmbet larg și o rochie nouă.
— Ce frumoasă ești! am spus cu jumătate de gură.
— Mulțumesc! Sorin vine să mă ia în curând.
Am oftat adânc.
— Mamă, chiar nu înțelegi cât de greu îmi este? Mă simt singură. Am nevoie de tine!
Mama s-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a luat mâna.
— Ana, te-am crescut singură. Știu ce înseamnă sacrificiul. Dar dacă nu trăiesc acum, când? Vrei să fiu o umbră tristă care doar gătește și face curat pentru alții?
— Nu vreau asta… dar nici nu vreau să simt că nu mai contez pentru tine.
— Contezi enorm! Dar trebuie să înveți să te descurci și fără mine. E timpul să-ți iei zborul cu adevărat.

Am plecat acasă cu un nod în gât. Îmi era greu să accept că mama mea avea dreptul la fericire. În mintea mea, bunicii erau cei care stăteau cu nepoții, făceau prăjituri și povesteau despre vremurile trecute. Dar mama mea voia altceva.

În zilele următoare am început să caut soluții: am vorbit cu vecina de la doi, care s-a oferit să stea câteva ore cu copiii contra cost; am rugat-o pe sora lui Radu să vină o dată pe săptămână; am încercat chiar să-mi iau câteva zile libere de la serviciu. Nu era ușor, dar m-am descurcat.

Mama mă suna din când în când și îmi povestea despre întâlnirile ei: cum a mers la teatru cu Sorin, cum au dansat într-un club mic din centru sau cum au făcut o excursie spontană la Sinaia. O ascultam cu invidie și tristețe. Mi-ar fi plăcut ca viața mea să fie atât de simplă.

Într-o duminică după-amiază, mama a venit pe neașteptate la noi acasă cu o pungă plină de prăjituri.
— Am făcut gogoși ca pe vremuri! a spus veselă.
Copiii au alergat spre ea râzând și i-au sărit în brațe.
Am stat împreună la masă și am povestit ca odinioară. Pentru câteva ore am simțit că totul e ca înainte.

La plecare, mama m-a privit lung:
— Ana, știu că ți-e greu. Dar dacă eu nu sunt fericită, nici tu nu vei fi. Poate e timpul să-ți găsești și tu bucurii mici pentru tine.

După ce a plecat, am rămas pe hol privind ușa închisă. Poate că mama avea dreptate. Poate că fiecare dintre noi are dreptul la propria fericire, chiar dacă asta înseamnă uneori să-i dezamăgim pe cei dragi.

M-am întrebat atunci: oare cât de mult avem voie să cerem de la părinții noștri? Și cât de mult trebuie să ne sacrificăm noi pentru copiii noștri? Voi ce credeți?