Sunetul Tăcerii: Inima Pierdută într-o Casă de Mașini

— Nu mai suport liniștea asta! am izbucnit, trântind cana de cafea pe blatul rece din bucătărie. Casa era perfect ordonată, fiecare lucru la locul lui, fiecare colț strălucind de curățenie, dar totul părea lipsit de viață. Doar sunetul monoton al aspiratorului robot și lumina rece a becurilor inteligente îmi țineau companie.

Mă numesc Radu și, după divorțul de Irina, am crezut că tehnologia mă va salva de singurătate. Mi-am umplut apartamentul cu tot ce era mai nou: frigider care îmi făcea lista de cumpărături, asistent vocal care îmi spunea vremea și îmi punea muzica preferată, chiar și o oglindă inteligentă care îmi monitoriza sănătatea. Dar, cu fiecare zi care trecea, simțeam cum ceva esențial se pierde.

— Radu, nu poți vorbi cu un frigider! mi-a spus mama la telefon într-o seară, vocea ei tremurând între reproș și îngrijorare. — O să ajungi să uiți cum e să stai la masă cu cineva.

Am râs atunci, încercând să par detașat. Dar după ce am închis, am rămas privind în gol. Avea dreptate. De când plecase Irina, nu mai găteam pentru nimeni. Mâncam în fața televizorului, lăsând robotul să strângă firimiturile. Prietenii mă invitau la bere, dar refuzam mereu. Era mai ușor să vorbesc cu asistentul vocal decât să-mi deschid sufletul în fața lor.

Într-o zi de duminică, sora mea, Ana, a venit pe neanunțate cu fiica ei, Mara. Au intrat ca o furtună: Mara a alergat direct spre dulapul cu dulciuri, iar Ana s-a apucat să deschidă ferestrele.

— Parcă ești într-un muzeu aici! a exclamat ea. — Nu miroase a nimic, nu se aude nimic… doar zumzetul ăsta de mașini.

— E liniște, am zis defensiv. Așa îmi place.

— Nu e liniște, Radu. E tăcere apăsătoare.

Mara s-a uitat la mine cu ochii ei mari:

— Unchiule, tu nu te joci niciodată?

Am zâmbit forțat și i-am arătat consola de jocuri:

— Uite, putem juca orice vrei!

Dar Mara a dat din cap:

— Nu pe calculator… afară! Hai să ne dăm cu bicicleta!

Am ezitat. Era frig și nu aveam chef. Dar privirea Anei m-a făcut să cedez. Am ieșit împreună în parc și, pentru prima dată după mult timp, am simțit aerul rece pe obraji și râsul Mariei răsunând printre copaci. Când ne-am întors acasă, Mara a adormit pe canapea, iar Ana s-a uitat lung la mine:

— Radu, tu nu vezi că te izolezi? Te ascunzi după toate chestiile astea scumpe ca să nu simți că ești singur.

— Nu sunt singur! am protestat. Am tot ce-mi trebuie.

Ana a oftat:

— Ai tot ce-ți trebuie ca să supraviețuiești, dar nu ca să trăiești.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să observ cât de mult evitam contactul uman: la supermarket foloseam doar casele self-checkout; la muncă trimiteam mailuri chiar și colegilor din biroul alăturat; acasă vorbeam doar cu aparatele mele inteligente.

Într-o seară, când am încercat să sun pe cineva doar ca să aud o voce reală, mi-am dat seama că nu știam pe cine să aleg. Am format numărul tatălui meu, cu care nu mai vorbisem de luni bune după o ceartă veche despre bani și alegeri greșite.

— Alo? Radu? Ce s-a întâmplat?

Vocea lui era nesigură, dar caldă. Am tăcut câteva secunde lungi.

— Nimic… doar voiam să te aud.

A urmat o pauză ciudată, apoi tata a început să povestească despre grădina lui, despre vecinii care îl enervează și despre câinele care iar a fugit după pisici. Am râs împreună și am simțit cum ceva se dezgheață în mine.

A doua zi am decis să opresc toate aparatele pentru o oră. S-a lăsat o liniște ciudată, dar nu apăsătoare — ci plină de posibilități. Am scos o carte veche din bibliotecă și am început să citesc. M-am surprins gândindu-mă la Irina: cum râdea când gătea și cum mă certa că nu pun sare destul în ciorbă.

Am luat telefonul și i-am scris un mesaj simplu: „Mi-e dor de tine.”

Nu mi-a răspuns imediat. Dar peste câteva zile mi-a trimis o fotografie cu noi doi la mare, zâmbind larg sub soarele arzător. Am plâns atunci pentru prima dată după mult timp.

În weekend am mers la părinți fără să anunț. Mama m-a strâns tare în brațe și mi-a spus:

— Bine ai venit acasă!

Am stat la masă toți patru: eu, părinții mei și Ana cu Mara. Am râs, am povestit prostii din copilărie și am simțit căldura aceea pe care niciun aparat nu o poate reproduce.

Când m-am întors în apartamentul meu „inteligent”, am realizat că tehnologia mă ajutase să fug de durere, dar mă lăsase gol pe dinăuntru. Am început să invit oameni la mine: prieteni vechi, colegi de muncă, chiar și vecinul de la trei care mereu uită cheia în ușă.

Casa mea a prins viață din nou: miros de cafea proaspătă dimineața, râsete până târziu în noapte și discuții aprinse despre fotbal sau politică românească.

Acum știu că niciun robot nu poate ține locul unei îmbrățișări sau al unei priviri sincere peste masă.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne ascundem în spatele tehnologiei ca să nu simțim durerea singurătății? Oare când a fost ultima dată când am stat față în față cu cineva fără nicio barieră între noi?