Între două lumi: Povestea mea despre familie, sacrificiu și dezamăgire

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine când stăm cu chirie într-o garsonieră de 30 de metri pătrați, iar părinții tăi își schimbă mobila la fiecare doi ani! am izbucnit într-o seară, după ce am adormit-o pe Mara, fetița noastră de patru ani.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți și triști. — Știu, Irina. Dar ce vrei să fac? Le-am spus de atâtea ori că avem nevoie de ajutor pentru avansul la apartament. Tata mi-a zis clar: „Dacă nu ești în stare să-ți iei singur casă, nu meriți să o ai.”

Mi-am mușcat buza, simțind cum mă sufoc de furie și neputință. — Vlad, nu cerem să ne cumpere o vilă în Pipera! Cerem un ajutor pentru un apartament modest. Pentru Mara. Să aibă și ea camera ei, nu să doarmă între noi pe canapea.

A tăcut. Știam că îl doare la fel de tare ca pe mine. Dar el nu știa cum e să crești fără nimic. Eu știam. Îmi amintesc cum mama plângea când nu avea bani de rechizite pentru mine și fratele meu. Cum tata muncea în trei locuri ca să putem plăti întreținerea iarna.

Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, m-a atras tocmai simplitatea lui, faptul că nu se lăuda cu banii părinților. Am crezut că suntem la fel. Dar după nuntă, diferențele au început să iasă la suprafață. Părinții lui ne-au dat o sumă frumușică pentru nuntă — dar apoi au spus că „de-acum sunteți pe cont propriu”.

Am acceptat. Am muncit amândoi, am pus bani deoparte, dar prețurile au explodat. Salariile noastre abia acopereau chiria și grădinița privată la care am înscris-o pe Mara, pentru că la stat nu am prins loc.

Într-o duminică, am mers la socri la masă. Casa lor era imensă, cu scări din marmură și tablouri scumpe pe pereți. Mara s-a jucat pe covorul pufos din living, iar eu am încercat să nu mă simt ca o intrusă.

— Ce mai faceți cu apartamentul? a întrebat soacra mea, doamna Lidia, în timp ce turna vin în pahare.

Vlad a înghițit în sec. — Încercăm să strângem avansul. Poate la anul…

— Eh, Vlad, trebuie să muncești mai mult! Noi n-am avut nimic de la părinții noștri! a intervenit socrul meu, domnul Dinu, cu vocea lui tunătoare.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Domnule Dinu, știu că ați muncit mult, dar vrem doar un mic ajutor pentru Mara. Să aibă și ea camera ei…

M-a privit rece. — Irina, copiii trebuie să învețe valoarea banului. Dacă vă ajutăm acum, ce va învăța Mara? Că totul i se cuvine?

Am vrut să urlu: „Dar ea nu are nimic! Nici măcar un colț al ei!” Dar m-am abținut. Vlad mi-a strâns mâna sub masă.

În drum spre casă, Mara a adormit în scaunul ei mic din spate. Eu am plâns în tăcere.

— Vlad, nu pot să cred că părinții tăi preferă să-și schimbe mașina decât să-și ajute nepoata să aibă o copilărie normală.

— Știu… Dar nu pot să-i oblig.

Au urmat luni grele. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri în oraș. Am vândut bijuteriile primite la nuntă ca să mai punem ceva deoparte. Într-o zi, Mara m-a întrebat:

— Mami, când o să am și eu camera mea?

Am simțit că mi se rupe sufletul.

Într-o seară, după ce Vlad a venit târziu de la serviciu, l-am găsit stând pe întuneric în bucătărie.

— Irina… cred că ar trebui să accept oferta lui Radu.

Radu era fratele meu mai mic. Ne propusese să ne mutăm temporar la el și soția lui într-un apartament cu două camere din Militari.

— Nu vreau să fim povară pentru ei…

— Dar nici nu putem continua așa. Mara merită mai mult.

Am acceptat cu inima strânsă. Ne-am mutat la Radu pentru câteva luni. A fost greu — patru adulți și doi copii într-un spațiu mic. Dar Mara avea camera ei împărțită cu verișoara ei și era fericită.

Într-o zi, soacra mea m-a sunat:

— Irina, am auzit că v-ați mutat la fratele tău. Nu vă e rușine?

Mi-am adunat curajul:

— Nu mi-e rușine să cer ajutor familiei care ne iubește.

A tăcut câteva secunde.

— Poate ar trebui să vă gândiți mai bine înainte să faceți copii dacă nu vă permiteți…

Am închis telefonul tremurând de furie și durere.

Au trecut doi ani până am reușit să strângem avansul pentru un apartament mic la periferie. Ne-am mutat acolo cu emoție și lacrimi de bucurie.

Părinții lui Vlad au venit o singură dată în vizită. Au stat zece minute și au plecat repede.

Acum Mara are camera ei. Se joacă acolo ore întregi și râde fericită.

Dar eu încă mă întreb: oare banii chiar valorează mai mult decât dragostea pentru propriul nepot? Ce fel de bunici aleg să stea deoparte când familia lor are nevoie? Voi ce ați fi făcut în locul lor?