Noaptea în care am dat-o afară pe fiica mea și pe iubitul ei: momentul în care am spus „Destul!”

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să văd cum te pierzi, cum mă minți, cum îți bați joc de tot ce am construit împreună! am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei. Era trecut de miezul nopții și încă simțeam mirosul de fum de țigară amestecat cu parfum ieftin. Pe masa din bucătărie, două pahare goale și o scrumieră plină. Ana stătea în picioare, cu ochii roșii, iar lângă ea, Radu — băiatul acela cu privirea mereu furișă, care nu mi-a inspirat niciodată încredere.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate în acea zi de toamnă, acum șase luni, când Ana a venit acasă cu ochii umflați și mi-a spus că nu mai vrea să meargă la facultate. „E prea greu, mamă. Oricum nu-mi place nimic acolo.” Am încercat să o înțeleg, să-i fiu aproape. Dar apoi a apărut Radu. Șomer, fără planuri, mereu cu glume proaste și promisiuni goale. În scurt timp, Ana s-a schimbat: nu mai vorbea cu mine, dispărea nopți întregi, iar când venea acasă, aducea cu ea o energie apăsătoare, ca un nor negru.

În seara aceea fatidică, am venit obosită de la muncă — lucrez ca asistentă medicală la Spitalul Județean din Ploiești. Schimbul de noapte mă stoarce de puteri, dar măcar știu că ajut oameni. Când am deschis ușa apartamentului, am simțit imediat că ceva nu e în regulă. Râsete zgomotoase din sufragerie, muzică dată tare și miros de alcool. Am intrat și i-am găsit pe Ana și Radu cu încă doi prieteni necunoscuți, făcând glume proaste și aruncând coji de semințe pe covor.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

Ana s-a uitat la mine cu o privire sfidătoare:
— Ne distrăm, mamă. Ce mare lucru?

— În casa mea? Fără să mă anunți? Știi că mâine am tură de dimineață!

Radu a râs:
— Hai, doamnă Elena, nu vă supărați! Suntem tineri!

Atunci am simțit cum îmi explodează ceva în piept. Toate frustrările adunate în ultimele luni au ieșit la suprafață. M-am uitat la Ana și nu mi-am recunoscut copilul: era rece, distantă, parcă nici nu-i păsa că mă doare.

— Ajunge! Am spus destul! Vreau să plecați toți ACUM!

Prietenii lor au început să murmure nemulțumiți. Ana s-a uitat la mine cu ură:
— Nu poți să faci asta! E și casa mea!

— Nu, Ana. E casa mea. Tu doar locuiești aici cât timp respecți niște reguli. Dacă nu-ți convine, poți pleca!

A izbucnit în plâns și a început să strige:
— Niciodată nu m-ai înțeles! Mereu ai vrut să fiu altcineva!

Radu a încercat să o liniștească:
— Hai, las-o pe maică-ta. Mergem la mine.

Am rămas nemișcată când și-au strâns lucrurile în grabă. Ana a trecut pe lângă mine fără să mă privească. Ușa s-a trântit cu putere și liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, adunând paharele murdare și coji de semințe. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Am crescut-o singură pe Ana după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar cinci ani. Am muncit dublu ca să nu-i lipsească nimic: haine curate, mâncare caldă, excursii la munte vara… Dar poate că am fost prea protectoare sau poate prea exigentă.

A doua zi dimineață m-a sunat sora mea, Mihaela:
— Ce-ai pățit? Am auzit că ai făcut scandal aseară.

I-am povestit totul printre lacrimi.
— Elena, poate ar trebui să-i dai timp Anei. Știi cum sunt tinerii…

— Mihaela, nu mai pot! Nu vreau să-mi văd fata distrusă de un băiat care n-are niciun viitor!

Au trecut zile fără niciun semn de la Ana. M-am dus la serviciu ca un robot. Colegele m-au întrebat ce am pățit; le-am spus doar că „am avut o ceartă acasă”. Nimeni nu știe cât doare să-ți vezi copilul alunecând pe un drum greșit și să nu poți face nimic.

În a cincea zi după incident, Ana mi-a trimis un mesaj scurt: „Sunt bine. Nu mă căuta.” Atât. Fără explicații, fără scuze.

M-am întâlnit cu vecina mea de la trei, doamna Viorica:
— Vai de mine, Elena! Am auzit țipete… Să nu-ți pară rău! Copiii trebuie să știe de frică!

Dar eu nu vreau ca Ana să mă țină minte ca pe o mamă dură sau rece. Vreau doar să fie bine. Seara stau cu poza ei micuță în brațe și mă întreb dacă va înțelege vreodată cât de mult o iubesc.

Poate că am greșit dând-o afară… sau poate era singura soluție ca ea să se trezească la realitate. Dar cât trebuie să sufere o mamă pentru a-și salva copilul? Și unde se termină dragostea și începe datoria față de sine?

Poate voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult putem sacrifica pentru cei pe care îi iubim?