O zi de naștere cu prețul visului: Povestea unei mame între dorință și sacrificiu

— Mamă, chiar era nevoie de atâta risipă? Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și resturile de tort. Ochii lui, altădată blânzi, erau acum întunecați de supărare. Lângă el, Irina, nora mea, își strângea buzele subțiri, evitând să mă privească. Simțeam cum aerul dintre noi se îngroașă, ca o ceață grea ce nu vrea să se risipească.

Nu-mi imaginam că ziua mea de naștere va aduce atâta amar. Îmi dorisem mereu o petrecere adevărată, cu muzică live, prieteni vechi, mâncare bună și dans până dimineața. După o viață de muncă la fabrica de confecții din Ploiești și ani întregi în care am pus pe primul loc nevoile altora, simțeam că merit o zi doar pentru mine. Am strâns bani la ciorap, am renunțat la vacanțe și la haine noi, totul pentru acest vis. Dar nu m-am gândit niciodată că Vlad și Irina aveau alte planuri cu economiile mele.

— Mamă, știi cât ne-ar fi ajutat banii ăia pentru avansul la mașină? Irina a ridicat vocea, pentru prima dată de când o cunosc. — Ne-ai promis că ne ajuți! Cum să mai mergem cu Dacia aia veche la serviciu? Ai uitat cum a rămas Vlad blocat pe centură?

Am simțit un nod în gât. Nu le promisesem nimic concret, doar că „vom vedea”, dar știam cât își doreau mașina nouă. Poate că am fost egoistă. Poate că am vrut prea mult să mă simt importantă măcar o dată. Dar oare nu meritam?

Petrecerea fusese ca-n povești: l-am chemat pe nea Gică să cânte la acordeon, am comandat sarmale și friptură de la restaurantul din colț, iar prietenele mele din tinerețe au venit cu flori și povești vechi. Am râs, am dansat, am plâns de bucurie. Pentru câteva ore, am uitat de toate grijile. Dar dimineața a venit cu nota de plată – nu doar la propriu.

— Deborah, nu te gândești niciodată la noi! Vlad a trântit ușa dulapului. — Mereu ai fost așa: totul pentru tine! Ai uitat cine te-a ajutat când ai avut nevoie?

M-au durut vorbele lui mai tare decât orice boală sau lipsă. Îmi venea să-i spun cât am sacrificat pentru el: cum am stat nopți întregi lângă patul lui când avea febră, cum am muncit două schimburi ca să-i cumpăr primul calculator. Dar n-am zis nimic. Am simțit doar cum lacrimile îmi ard obrajii.

Irina a încercat să-l liniștească:
— Vlad, hai să nu mai certăm pe mama acum. E ziua ei…

— Ziua ei! Da, dar cu ce preț? a răspuns el printre dinți.

După ce au plecat, casa a devenit brusc prea mare și prea tăcută. M-am așezat pe canapea cu albumul de fotografii în brațe. M-am uitat la pozele cu Vlad mic, la Crăciunurile în care îi făceam cadouri din puținul nostru, la poza cu soțul meu, Petre, care nu mai e demult printre noi. M-am întrebat dacă el ar fi înțeles alegerea mea sau dacă m-ar fi certat și el.

A doua zi, vecina mea, tanti Lenuța, a venit la cafea.
— Ce-ai pățit, Deborah? Te-ai certat cu ai tăi?

Am oftat și i-am povestit totul.
— Dragă, copiii ăștia nu mai știu să se bucure de nimic! Mereu vor altceva… Dar și tu… Poate trebuia să le spui dinainte ce vrei să faci cu banii.

Avea dreptate. Poate că trebuia să fiu mai deschisă cu Vlad și Irina. Poate că trebuia să-i întreb ce-și doresc cu adevărat sau să găsim împreună o soluție. Dar nu voiam ca fiecare leu pe care l-am pus deoparte să devină o datorie față de ei.

Seara târziu, Vlad m-a sunat.
— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Dar chiar aveam nevoie de banii ăia…

— Știu, Vlad. Și mie îmi pare rău că nu v-am spus dinainte ce vreau să fac. Dar… simțeam că dacă nu fac acum ceva pentru mine, n-o să mai apuc niciodată.

A tăcut câteva secunde.
— Poate ai dreptate… Dar mă doare că nu ne-ai inclus în decizie.

Am plâns amândoi la telefon. Niciunul nu avea soluția perfectă. Am înțeles atunci cât de greu e să fii părinte chiar și când copiii tăi sunt adulți.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația noastră s-a răcit puțin; ne vedem mai rar și vorbim mai mult despre lucruri banale. Încercăm să ne iertăm reciproc, dar rana încă doare.

Mă întreb uneori: oare cât valorează fericirea mea dacă îi rănesc pe cei dragi? Merită un vis personal sacrificiul armoniei familiale? Sau poate că fiecare dintre noi ar trebui să-și permită măcar o dată în viață să fie egoist… Ce credeți voi?