Când trecutul bate la ușă: Secretul fiicei mele și povara unei familii

— Cine bate la ora asta? am întrebat, inima bătându-mi nebunește în piept, în timp ce vântul urla pe la ferestre și ploaia lovea cu furie acoperișul. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei noastre dintr-un sat mic din județul Bacău fusese spartă de trei bătăi scurte și hotărâte în ușă. Soțul meu, Viorel, s-a ridicat încet din fotoliu, cu privirea întunecată de presimțiri rele. Am deschis ușa împreună, iar ceea ce am găsit pe prag ne-a tăiat respirația: un copil mic, ud leoarcă, cu ochii mari și speriați, ținând strâns de o păturică roz.

Un bilet mototolit era prins cu o agrafă de hăinuța copilului: „Aveți grijă de ea. Nu pot să explic acum. Iertați-mă. — Irina.”

Irina. Fiica noastră. Dispărută de trei ani, fără nicio veste, fără niciun semn. Am simțit cum genunchii mi se înmoaie și m-am prăbușit pe podea, strângând fetița la piept. Viorel a rămas nemișcat, cu biletul în mână, citindu-l iar și iar, ca și cum ar fi putut găsi un sens ascuns printre rânduri.

— De ce? De ce ar face asta? a șoptit el printre dinți, cu vocea spartă de furie și neputință.

Nu aveam răspunsuri. Aveam doar întrebări care mă ardeau pe dinăuntru. Unde fusese Irina? De ce nu ne căutase? Cine era tatăl copilului? Și, mai ales, ce se întâmplase cu ea de ajunsese să-și lase propriul copil la ușa părinților?

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat lângă pătuțul improvizat pentru fetiță — Maria, am decis să-i spunem — și am privit-o cum doarme agitată, tresărind la fiecare tunet. Viorel nu a scos niciun cuvânt până dimineață. Îl vedeam cum se luptă cu propriile gânduri, cum se plimbă prin casă ca un leu în cușcă.

A doua zi, zvonurile au început să circule prin sat. Vecina noastră, tanti Veta, a venit să vadă dacă suntem bine după furtună și a plecat cu ochii cât cepele când a văzut copilul necunoscut. În câteva ore, toată lumea știa că „Irina lui Viorel s-a întors acasă… dar nu ea, ci fata ei!”

Mama mea, bătrână și bolnavă, a venit să mă certe:

— Așa ai crescut-o? Să-și lase copilul pe drumuri? Ce rușine! Ce-o să zică lumea?

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea judecăților și a vinovăției. Poate că am greșit undeva ca mamă. Poate că am fost prea severă când era adolescentă sau poate că nu am ascultat-o destul când avea nevoie.

Viorel s-a închis în el. Nu mai vorbea nici cu mine, nici cu Maria. O privea ca pe o povară, ca pe o dovadă vie a eșecului nostru ca părinți.

— Nu e vina ei! i-am spus într-o seară, când am văzut cum o ocolește prin casă.
— Dar nici a mea nu e! a izbucnit el. Eu am muncit toată viața să-i fie bine! Și uite cum ne-a răsplătit…

Am plâns mult în acele zile. Plângeam pentru Irina, pentru Maria, pentru noi doi. Plângeam pentru toate cuvintele nespuse și pentru toate greșelile pe care nu le mai puteam îndrepta.

Au trecut săptămâni fără nicio veste de la Irina. Am mers la poliție, dar ni s-a spus că dacă nu există suspiciuni de dispariție forțată sau pericol iminent, nu pot face mare lucru. Am încercat să-i găsim prietenele din liceu — nimeni nu știa nimic. Am postat mesaje pe Facebook, am sunat la spitale din orașele mari… Nimic.

Între timp, Maria începea să se obișnuiască cu noi. Era un copil blând, dar speriat. Se trezea noaptea plângând după „mami”. Încercam să-i alin dorul cu povești despre Irina — despre cum era ea când era mică, despre cât de mult o iubeam.

Într-o zi, am găsit în buzunarul gecii Mariei o fotografie veche: Irina ținând-o în brațe pe Maria într-un parc necunoscut. Pe spate era scris cu pixul: „Iartă-mă că nu pot fi lângă tine mereu.”

Am simțit atunci că trebuie să lupt pentru adevăr. Am început să caut mai insistent: am vorbit cu preotul satului, cu asistenta medicală care o văzuse pe Irina ultima dată înainte să plece la facultate la Iași. Toți aveau păreri diferite: „A dat de băieți răi”, „A rămas însărcinată și i-a fost rușine”, „Poate a plecat la muncă în străinătate”.

Într-o seară târzie, când deja mă resemnasem că nu voi afla niciodată adevărul, am primit un mesaj anonim pe telefon: „Irina e bine. Nu vă poate spune unde e acum. Are nevoie de timp.”

Am simțit un amestec ciudat de ușurare și furie. Cum putea să fie bine dacă își lăsase copilul? Cum putea să creadă că timpul va vindeca totul?

Viorel a vrut să meargă la poliție cu mesajul. Eu l-am oprit:
— Dacă vrea să fie găsită, ne va căuta ea. Până atunci… trebuie să avem grijă de Maria.

Au trecut luni întregi. Maria a început grădinița în sat și încet-încet s-a integrat printre ceilalți copii. O iubeam ca pe propria mea fiică — pentru că era sânge din sângele meu — dar rana lăsată de absența Irinei nu se vindeca.

În Ajunul Crăciunului următor, când casa era plină de colindători și miros de cozonac proaspăt, am găsit un alt bilet sub brad: „Voi veni când voi putea explica totul. Vă iubesc.”

Am izbucnit în lacrimi în fața Mariei care mă privea nedumerită.

— Bunico, mami vine acasă? m-a întrebat ea cu ochii mari.
— Nu știu, draga mea… Dar te asigur că te iubește foarte mult.

Anii au trecut și Irina nu s-a întors încă. Dar Maria crește frumos lângă noi și speranța nu moare niciodată.

Mă întreb adesea: oare cât de mult putem ierta? Oare dragostea de mamă poate vindeca orice rană sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce ați face dacă trecutul ar bate la ușa voastră într-o noapte furtunoasă?