Între dragoste și recunoștință: Povestea unei mame românce

— Mamă, ți-am spus să nu mai vii așa devreme! Nu vezi că deranjezi?
Vocea lui Radu, fiul meu, răsună tăios în holul îngust al apartamentului lor din Militari. Mâinile îmi tremură pe sacoșa cu mâncare caldă, aburindă, pe care o țin strâns la piept. E ora șapte dimineața, iar afară încă e întuneric. M-am trezit la cinci ca să le gătesc supa preferată și să le coc plăcinta cu mere, exact cum îi plăcea lui când era mic.

— Radu, am vrut doar să vă aduc ceva proaspăt…
Nici nu apuc să termin fraza că el îmi smulge sacoșa și, fără să mă privească, deschide ușa larg.

— Te rog să pleci. Nu avem nevoie de nimic. Și… data viitoare sună înainte!

Ușa se trântește în urma mea. Rămân pe palier, cu obrajii arși de rușine și ochii încețoșați de lacrimi. Aud din spatele ușii vocea Ioanei, nora mea:

— Ți-am spus că trebuie să punem limite! Nu suntem copii mici!

Cobor scările încet, cu pași grei, încercând să-mi adun gândurile. Îmi amintesc de vremurile când Radu era tot universul meu. L-am născut târziu, după ani de încercări și tratamente dureroase. Eu și Sorin, soțul meu, am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la orice bucurie personală pentru a-i oferi lui tot ce nu am avut eu în copilărie. Am crescut fără tată și cu o mamă rece, mereu ocupată. Mi-am promis că băiatul meu nu va simți niciodată lipsa iubirii.

Ani la rând am muncit peste program ca să-i cumpăr haine bune, să-l dau la meditații și să-i fac pachet cu mâncare caldă la facultate. Îmi amintesc cum venea acasă obosit de la cursuri și mă îmbrățișa strâns:

— Ești cea mai bună mamă din lume!

Acum, acele cuvinte par atât de departe…

Când a cunoscut-o pe Ioana, am fost fericită pentru el. O fată frumoasă, educată, dintr-o familie bună din Ploiești. La început părea politicoasă cu mine, dar după nuntă s-a schimbat. A început să-i spună lui Radu că suntem prea intruzivi, că nu le dăm spațiu. Am încercat să mă retrag ușor, dar nu pot să nu mă gândesc la el ca la băiețelul meu care avea nevoie de mine.

Seara, Sorin mă găsește plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat?

Îi povestesc totul printre sughițuri. El oftează adânc și mă ia în brațe.

— Poate ar trebui să-i lăsăm în pace o vreme. Să vadă cum e fără ajutorul nostru.

Dar cum să fac asta? Cum să mă opresc din a fi mamă? Cum să nu mă gândesc dacă au mâncat sau dacă sunt bine?

Zilele trec greu. Încerc să-mi ocup timpul cu croșetatul sau cu vecinele de la bloc, dar gândul la Radu nu-mi dă pace. Într-o seară primesc un mesaj scurt:

„Mamă, te rog să nu mai vii neanunțată. Ioana e însărcinată și are nevoie de liniște.”

Inima mi se strânge de emoție și durere. Voi fi bunică! Dar vestea vine ca o interdicție, nu ca o bucurie împărtășită.

Îmi fac curaj și îi sun peste câteva zile.

— Radu, vreau doar să vă felicit… Să știi că sunt aici dacă aveți nevoie de ceva.

— Mulțumim, mamă. Dar te rog… respectă dorința Ioanei.

Vocea lui e rece, distantă. Parcă nu mai e copilul meu.

Încep să mă întreb: oare am greșit undeva? Am dat prea mult? Am sufocat? Sau poate Ioana chiar are dreptate și trebuie să-i las să-și trăiască viața lor?

Într-o duminică, Sorin mă convinge să ieșim la plimbare prin Herăstrău. Încerc să mă bucur de soare și de râsetele copiilor din parc, dar simt un gol imens în suflet. Văd o mamă tânără care-și ține copilul de mână și-mi dau lacrimile.

Seara primesc un telefon neașteptat de la mama Ioanei.

— Doamnă Maria, am auzit că nu vă mai vizitați copiii… Să știți că nici pe mine nu mă lasă prea aproape. Ioana vrea totul sub controlul ei.

Mă simt ușor alinată că nu sunt singura care suferă. Dar tot nu-mi găsesc liniștea.

Trec luni întregi fără să-i văd. Când se naște nepoțica mea, primesc doar o poză pe WhatsApp. O privesc ore întregi și plâng în tăcere.

Într-o zi, Radu mă sună brusc:

— Mamă… Poți veni mâine? Ioana e la spital cu fetița și am nevoie de ajutor.

Inima îmi sare din piept. Ajung la ei dis-de-dimineață și găsesc casa vraiște. Îi gătesc supa preferată și îi pun ordine în lucruri. Radu mă privește altfel acum — obosit, vulnerabil.

— Mulțumesc, mamă… N-am știut cât de greu e până acum.

Îl iau în brațe și simt că poate există speranță pentru noi.

Dar când Ioana revine acasă, atmosfera se răcește din nou. Mă salută scurt și se retrage în dormitor cu fetița.

În drum spre casă mă gândesc: oare va veni o zi când sacrificiul unei mame va fi cu adevărat apreciat? Sau dragostea noastră e sortită să fie mereu dată la o parte?

Poate că fiecare generație trebuie să-și trăiască propriile greșeli… Dar cât doare să fii mamă într-o lume care uită atât de ușor?

Oare voi reuși vreodată să-mi găsesc locul între dorința de a ajuta și nevoia lor de independență?