„Nu pot să-i mai dau, mamă!” – Povestea unei mame între datorie și liniștea bătrâneții

— Mamă, ai putea să mă ajuți cu niște bani? Nu mult, doar până la salariu…

Vocea lui Vlad răsuna în sufrageria noastră mare, cu pereții încărcați de amintiri și tablouri vechi. Era seară, iar lumina galbenă a lămpii tremura pe fața lui obosită. Mâinile îi tremurau ușor, iar ochii îi fugeau spre podea. Motanul nostru, Motănel, torcea liniștit pe fotoliul din colț, ca și cum nu ar fi simțit tensiunea care plutea în aer.

— Vlad, nu mai pot… Nu mai pot să-ți dau, i-am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea. Tu știi că eu și taică-tu ne pregătim de pensie. Trebuie să strângem fiecare leu.

A ridicat privirea spre mine, cu acea privire pe care o avea când era mic și voia ceva cu orice preț. Dar acum nu mai era copilul meu blond cu genunchii juliți. Era un bărbat de 35 de ani, cu cearcăne adânci și haine șifonate.

— Mamă, e ultima dată, promit! Am avut niște cheltuieli neprevăzute… chiria, facturile… Știi cum e cu viața în București. Totul e scump.

Soțul meu, Ion, stătea la masa din bucătărie și asculta în tăcere. Știam că se abține să nu intervină. Între mine și Vlad era mereu o legătură specială, dar și o tensiune mocnită. Ion credea că l-am răsfățat prea mult. Poate avea dreptate.

— Vlad, nu e prima dată când spui asta. Și nici a doua…

Mi-am amintit de toate dățile când am scos bani din puținul nostru pentru el: pentru facultate, pentru chirie, pentru „o urgență”, pentru „doar până la salariu”. De fiecare dată am sperat că va fi ultima.

— Mamă, dacă nu mă ajuți tu… nu știu ce o să fac. Nu vreau să ajung pe drumuri!

Am simțit un nod în gât. Cum să-i spun NU copilului meu? Dar cum să-i spun DA fără să mă mint pe mine însămi?

— Vlad, trebuie să înveți să te descurci singur. Noi nu mai putem… Suntem bătrâni, avem nevoie de liniște. Nu mai avem puterea de altădată.

A izbucnit:

— Liniște? Voi vreți liniște? Dar eu? Eu n-am avut niciodată liniște! Mereu am simțit că trebuie să vă demonstrez ceva… Că nu sunt destul de bun!

Ion s-a ridicat brusc:

— Ajunge! Nu mai da vina pe noi pentru problemele tale! Noi am muncit o viață întreagă ca să-ți fie bine!

Vlad s-a întors spre el:

— Da? Și ce-ați reușit? Să mă faceți dependent de voi! Să nu pot lua o decizie fără să vă cer voie sau ajutor!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Oare chiar așa era? Oare l-am ținut prea aproape? Sau poate l-am împins prea tare?

— Vlad… te rog…

Dar el deja își strângea geaca și ieșea pe ușă trântind-o după el. Motănel s-a speriat și a fugit sub masă.

Am rămas cu Ion în tăcere. El s-a așezat la loc și a oftat adânc.

— Maria, trebuie să-l lași să se descurce singur. Altfel nu va învăța niciodată.

Am dat din cap, dar inima îmi era grea ca plumbul. Toată noaptea m-am perpelit în pat, ascultând cum ploaia bătea în geamuri. M-am gândit la copilul meu: la primul lui pas, la serbările de la școală, la prima lui dragoste pierdută. La toate momentele când am vrut să-l protejez de lume.

Dimineața am găsit un mesaj de la el: „Scuză-mă că am țipat aseară. O să încerc să mă descurc singur.”

M-am uitat la Ion:

— Crezi că am făcut bine?

El mi-a luat mâna:

— Nu există răspuns corect sau greșit când vine vorba de copii. Dar trebuie să-i dăm șansa să fie bărbat.

Au trecut câteva zile fără vești de la Vlad. În fiecare dimineață mă uitam pe fereastră, sperând să-l văd venind cu zâmbetul lui ștrengar. Într-o seară a sunat telefonul:

— Mamă… am găsit un job part-time. Nu e mult, dar mă descurc. Vreau doar să știi că te iubesc.

Am izbucnit în plâns după ce am închis. Motănel s-a urcat pe genunchii mei și a început să toarcă liniștitor.

Poate că uneori dragostea adevărată înseamnă să spui „nu”. Poate că doar așa îi putem ajuta cu adevărat pe cei dragi să crească.

Mă întreb: câți dintre noi au trecut prin asta? Câți părinți au avut curajul să spună „nu” copiilor lor pentru binele lor? Sau poate… am greșit?