Între datorie și nedreptate: Povestea unei familii românești

— Mihai, te rog, nu mai ridica tonul! a strigat Ana, soția mea, în timp ce încercam să-mi controlez furia. Stăteam în bucătăria noastră mică din Ploiești, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi găsesc cuvintele. Fetița noastră, Ilinca, se juca liniștită în camera alăturată, complet inconștientă de tensiunea care plutea în aer.

— Ana, nu e corect! De ce trebuie mereu să fim noi cei care rezolvă problemele tuturor? Mama ta i-a dat apartamentul lui Radu, iar acum vrea să-i terminăm casa la țară. Și cine crezi că va munci acolo? Eu! Am și eu o familie, am un job, nu pot să fiu omul bun la toate!

Ana a oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din fața mea. Ochii ei căprui erau plini de oboseală și tristețe.

— Știu că nu e corect, Mihai. Dar e mama mea… Nu pot s-o las așa. Radu are familia lui, nu se implică deloc. Tu știi cum e el…

— Exact! Mereu scapă basma curată! De ce nu poate el să vină să muncească? De ce trebuie să mă sacrific eu?

Am simțit cum îmi tremură vocea. Îmi venea să urlu, dar m-am abținut. Mi-am amintit de toate duminicile pierdute pe șantierul casei de la țară, de toate promisiunile făcute de soacră-mea că „va fi bine”, că „toți suntem o familie”. Dar când a venit vorba de împărțit bunurile, Radu a primit apartamentul din oraș fără să clipească.

Am crescut într-o familie unde fratele meu mai mare era mereu favoritul. Știam cum e să fii mereu pe locul doi. Poate tocmai de aceea mă deranja atât de tare situația Anei. O vedeam cum se zbate între loialitatea față de mama ei și dorința de a avea o viață liniștită cu mine și Ilinca.

În weekendul următor, am plecat la țară. Drumul spre satul unde se mutase soacra mea era lung și prăfuit. În mașină era liniște. Ana privea pe geam, iar Ilinca dormea în scaunul ei mic.

Când am ajuns, am găsit-o pe mama Anei — doamna Viorica — stând pe prispa casei neterminate. Avea mâinile crăpate de muncă și ochii roșii de oboseală.

— Mihai, dragule, mă bucur că ai venit! Nu știu ce m-aș face fără tine…

Am simțit un nod în gât. Nu puteam s-o refuz, dar nici nu puteam uita nedreptatea care mi se făcuse.

— Cu ce să începem? am întrebat sec.

— Poate cu izolația la pod… Dacă nu terminăm până vine frigul, nu știu cum o să rezist aici.

Am muncit toată ziua. Radu nu a apărut nici măcar cu un telefon. Seara, la cină, Viorica a început să povestească despre cât de greu îi este singură.

— Radu are serviciu greu la București… Nu poate veni des. Dar tu, Mihai, ești priceput la toate…

M-am uitat la Ana. Ea și-a plecat privirea rușinată. Am simțit cum mă sufocă furia.

— Doamnă Viorica, știți că și eu am serviciu? Și eu am o familie! Nu pot să fiu mereu aici!

A urmat o tăcere apăsătoare. Ana a încercat să schimbe subiectul, dar eu nu mai puteam suporta.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin curte, privind stelele. Mă întrebam dacă nu cumva sunt prea dur. Dar apoi îmi aminteam privirea satisfăcută a lui Radu când a primit apartamentul — fără niciun efort, fără nicio obligație.

A doua zi dimineață, înainte să plecăm spre casă, Viorica m-a tras deoparte.

— Mihai, știu că nu e ușor pentru tine. Dar Ana e tot ce am… Dacă tu nu mă ajuți, cine?

Am simțit un val de milă pentru femeia asta care își pierduse tot confortul pentru fiul ei favorit. Dar totodată simțeam că mă sufoc sub povara responsabilităților care nu-mi aparțin.

În drum spre casă, Ana a început să plângă încet.

— Îmi pare rău că te pun în situația asta… Dar dacă n-o ajutăm pe mama, cine o va ajuta?

— Poate ar trebui să-l confrunți pe Radu. Să-i spui că nu mai merge așa! am spus eu cu voce stinsă.

Ana a dat din cap încet.

— Nu pot… Mama îl iubește prea mult ca să-l supere.

Am tăcut tot drumul spre Ploiești. În mintea mea se dădea o luptă între dorința de a fi un om bun și nevoia de dreptate pentru familia mea.

Au trecut luni întregi în același ritm: muncă la serviciu, weekenduri la țară, certuri acasă. Ilinca creștea și începea să simtă tensiunea dintre noi.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ilinca, Ana s-a apropiat de mine cu ochii în lacrimi.

— Mihai… Nu vreau să te pierd din cauza familiei mele. Spune-mi ce să fac!

Am luat-o în brațe și am simțit cât de mult o iubesc. Dar știam că trebuie să punem limite.

— Ana, trebuie să învățăm să spunem „nu”. Altfel ne vom pierde pe noi înșine…

Acum stau și mă gândesc: oare cât putem sacrifica pentru familie înainte să ne pierdem liniștea? Unde tragem linia între datorie și dreptate? Voi ce ați face în locul meu?