Umbra unui tată absent: Povestea mea și a fiicei mele, Ilinca

— Ilinca, vino aici! — vocea mea tremura, dar încercam să par calmă. Fetița mea de zece ani stătea în pragul ușii, cu ochii mari și întrebători. În sufragerie, Vlad — bărbatul pe care nu-l mai văzusem de aproape un deceniu — își frământa mâinile pe genunchi, evitând să mă privească.

— Ce vrea el, mami? — a șoptit Ilinca, lipindu-se de mine.

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că tatăl ei, care a dispărut fără urmă când ea abia învăța să vorbească, s-a întors acum, din senin, cu pretenția de a fi părinte?

M-am uitat la Vlad. Avea părul mai rar, riduri adânci la colțul ochilor și o privire pe care nu o mai recunoșteam. În urmă cu zece ani, eram îndrăgostită nebunește de el. Am crezut că vom fi o familie fericită. Dar după trei ani de certuri, promisiuni încălcate și nopți în care nu venea acasă, am rămas singură cu Ilinca. El a plecat fără să privească înapoi.

— Ana, vreau doar să vorbesc cu ea. Merită să știe cine sunt… — vocea lui era stinsă.

— Merita să știe asta acum zece ani! — i-am tăiat-o scurt.

Ilinca mă strângea de mână. Simțeam cum îi bate inima cu putere. Nu voiam să o rănesc, dar nici nu puteam să-l las pe Vlad să intre în viața ei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

După ce Vlad a plecat în acea seară, am stat mult timp cu Ilinca în brațe. M-a întrebat dacă e vina ei că tata nu a fost acolo. Mi s-a rupt sufletul. Cum să-i explic că unii oameni pur și simplu nu știu să fie părinți?

A doua zi dimineață am găsit un buchet de flori la ușă și o scrisoare. Vlad îmi scria că regretă totul și că vrea să repare ce a stricat. Că vrea să fie prezent la serbările Ilincăi, la zilele ei de naștere, la orice moment important. Am simțit furie și neputință. Unde era el când Ilinca avea febră noaptea și eu plângeam de frică? Unde era când am rămas fără bani și am mâncat doar cartofi o săptămână?

Mama mea mi-a spus mereu: „Ana, nu-l lăsa pe Vlad să-ți rănească fata!” Dar Ilinca părea curioasă. Într-o seară mi-a spus:

— Mami, dacă tata vrea să mă vadă… poate ar trebui să-l las?

Nu știam ce să fac. Îmi era teamă că Vlad va dispărea din nou și Ilinca va suferi mai tare. Dar dacă nu-i dădeam șansa asta? Poate avea dreptul să-și cunoască tatăl.

Am acceptat cu inima strânsă ca Vlad să o vadă într-un parc, sub supravegherea mea. La început, Ilinca era tăcută. Vlad încerca stângaci să glumească, îi adusese o carte cu povești și o păpușă. Dar ea îl privea ca pe un străin.

— Îți place cartea? — a întrebat el timid.

— Nu știu… — a răspuns Ilinca fără entuziasm.

După întâlnire, Ilinca mi-a spus:

— E ciudat… Parcă e un om pe care l-am văzut la televizor.

Am simțit un nod în gât. Vlad nu era tatăl din povești. Era doar un bărbat care încerca să repare ceva ce poate nu mai putea fi reparat.

În următoarele luni, Vlad a insistat să o vadă mai des. A venit la școală la serbare, a adus flori și bomboane. Colegele Ilincăi au întrebat-o cine e bărbatul acela care o tot urmărește. Ea le-a spus simplu: „E tata. Dar nu prea îl cunosc.”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă la telefon cu Vlad — el voia s-o ia singur la el acasă pentru un weekend — am izbucnit în plâns. Mama m-a găsit stând pe podea în bucătărie.

— Ana, trebuie să te gândești la binele fetei tale! Dacă el dispare iar?

Avea dreptate. Dar Ilinca începea să se atașeze de el. Îmi era frică de momentul când Vlad ar putea obosi sau ar găsi altceva mai important decât copilul lui.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă cu ochii roșii:

— Mami, tata mi-a promis că vine la concursul de desen și n-a venit… Toți copiii aveau părinții acolo.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Am sunat la Vlad:

— De ce ai făcut asta? Nu vezi că o rănești din nou?

El a tăcut mult timp la telefon.

— Ana… Nu știu dacă pot fi tatăl de care are nevoie…

Atunci am înțeles: unii oameni nu se schimbă niciodată cu adevărat. Oricât ar încerca să repare trecutul, unele răni rămân deschise.

Ilinca s-a retras iar în lumea ei tăcută. Eu am rămas cu vina că am lăsat-o să spere.

Acum mă uit la ea cum desenează la masa din bucătărie și mă întreb: oare am făcut bine că i-am dat voie lui Vlad să revină? Sau am greșit lăsând trecutul să ne bântuie din nou?

Poate că unele uși ar trebui lăsate închise pentru totdeauna… Sau merită fiecare copil șansa de a-și cunoaște părintele, oricât de târziu ar fi? Ce ați fi făcut voi în locul meu?