Între două lumi: Povara compromisului

— Nu e negociabil, Livia! E cea mai bună soluție pentru toată lumea! a spus doamna Mariana, soacra mea, cu vocea ei tăioasă, în timp ce își strângea geanta la piept ca pe un scut.

Eram în bucătăria noastră mică, dar primitoare, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită. Încercam să-mi adun gândurile, dar simțeam cum pereții se strâng în jurul meu. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu privirea pierdută în podea. Știa că nu-i va putea spune nu mamei lui.

— Mama, nu putem… începu el timid, dar Mariana îl întrerupse imediat:

— Ba puteți! Tu și Livia vă mutați temporar la mine, iar eu și Sorina vom sta aici. Oricum voi sunteți mai mult la serviciu, nici nu simțiți lipsa spațiului. Eu trebuie să vând apartamentul și să iau o garsonieră și un teren la țară. E pentru binele familiei!

Mi-am mușcat buza de jos. Nu era pentru binele nostru. Era pentru binele ei și al fiicei sale, Sorina, care nici măcar nu era măritată, dar avea deja o garsonieră moștenită de la bunica. De ce trebuia să ne sacrificăm noi?

— Mariana, te rog… am încercat să spun ceva, dar m-a privit cu ochii ei reci.

— Livia, nu te-am rugat nimic imposibil. E doar o perioadă scurtă. Voi vă permiteți să vă descurcați oriunde. Eu am nevoie de spațiu pentru Sorina. Știi cum e cu fetele singure…

M-am simțit ca o musafiră în propria casă. Radu nu scotea niciun cuvânt. Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

— Dar apartamentul e pe numele nostru! am izbucnit eu.

— Și ce dacă? Suntem familie! Familia trebuie să se ajute! a replicat Mariana.

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. M-am dus în dormitor și am plâns în pernă. Nu voiam să cedez, dar știam că Radu nu va avea curajul să-i spună nu mamei lui. Întotdeauna a fost așa: Mariana decidea totul, iar noi trebuia să ne conformăm.

În acea seară, Radu a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Livia, hai să încercăm… E doar pentru câteva luni. Mama are nevoie de bani ca să-și ia terenul acela la țară. Poate după aceea totul va reveni la normal.

— Și dacă nu? Dacă ne vom trezi fără nimic?

— Nu se va întâmpla asta. Suntem o familie.

Am acceptat cu inima grea. În următoarele săptămâni am împachetat lucrurile noastre și ne-am mutat în garsoniera Mariei din cartierul Titan. Era mică, întunecoasă și rece. Fiecare colț părea străin. Radu venea târziu acasă, iar eu mă simțeam tot mai singură.

Între timp, Mariana și Sorina s-au instalat confortabil în apartamentul nostru. Sorina își adusese toate hainele de firmă și laptopul scump pe care îl folosea pentru jobul ei de la multinațională. Mariana gătea zilnic și posta poze pe Facebook cu „noua ei viață”.

Într-o seară, am primit un mesaj de la vecina noastră din blocul vechi:

„Livia, totul e bine? Am văzut că doamna Mariana a schimbat yala la ușă…”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am sunat-o imediat pe Mariana.

— De ce ai schimbat yala?

— Pentru siguranță! Să nu intre oricine! mi-a răspuns sec.

— Dar noi?

— Voi aveți cheia de la garsonieră. Aici stăm noi acum.

Am simțit că mă sufoc. M-am certat cu Radu toată noaptea:

— Ți-am spus că nu trebuia să acceptăm! Ne-au dat afară din casa noastră!

— Livia, te rog… O să vorbesc cu mama.

Dar n-a avut curajul niciodată.

Lunile au trecut greu. În garsonieră ne certam tot mai des. Nu mai aveam intimitate, nu mai aveam liniște. Radu devenise irascibil, iar eu mă simțeam tot mai mică.

Într-o zi am primit o scrisoare de la bancă: rata la apartament întârziase două luni. Mariana promisese că va plăti ea cât timp stă acolo, dar nu o făcuse.

Am mers împreună la apartament să discutăm cu ele.

— Mariana, trebuie să plătești rata! E pe numele nostru!

— Nu am bani acum! O să vă dau când vând apartamentul vechi!

— Dar dacă banca ne execută silit?

— Nu fi dramatică! Mereu faci din țânțar armăsar!

Sorina nici măcar nu s-a uitat la noi. Era ocupată pe telefon.

Am plecat plângând din nou. În acea noapte i-am spus lui Radu:

— Ori ne întoarcem acasă și pui piciorul în prag, ori eu plec!

A doua zi dimineață a mers singur la apartament și le-a spus clar că trebuie să plece până la sfârșitul lunii. Mariana a făcut o criză de nervi:

— După tot ce am făcut pentru tine?! Așa mă răsplătești?

Sorina a început să plângă și ea:

— Niciodată nu m-am simțit acceptată în familia asta!

Radu a rămas ferm pentru prima dată.

Ne-am întors acasă după două luni de coșmar. Relația cu Mariana s-a răcit definitiv. Sorina nu ne-a mai vorbit mult timp.

Dar eu am învățat ceva: uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare. Altfel riști să-ți pierzi liniștea, casa și chiar familia.

Mă întreb adesea: câți dintre noi acceptăm compromisuri toxice doar ca să nu supărăm pe cineva drag? Merită oare sacrificiul liniștii noastre? Voi ce ați fi făcut în locul meu?