Prea Târziu pentru Regrete: Povestea Unei Mame la 40 de Ani

— Nu vreau să merg la bunici! Nu mă interesează că e ziua lor! Vreau să stau acasă, să joc pe calculator!

Vocea lui Vlad răsună ca un tunet în sufrageria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Mă uit la el, la cei 14 ani ai lui, cu ochii aprinși de furie și buzele strânse într-o grimasă încăpățânată. Mă simt mică, neputincioasă, ca o fetiță certată pe nedrept. Mă doare fiecare cuvânt al lui, fiecare gest de respingere. Îmi amintesc cum, în urmă cu doar câțiva ani, îl țineam în brațe și îi promiteam că o să-i dau tot ce n-am avut eu vreodată.

— Vlad, te rog, măcar azi… E important pentru bunici. Au venit special din Ploiești să te vadă.

— Nu-mi pasă! Nu mă interesează! Lasă-mă în pace!

Îmi scapă telefonul din mână și îl aud cum se izbește de podea. Mă aplec să-l ridic, dar mâinile îmi tremură. Soțul meu, Sorin, intră în cameră și mă privește cu acea expresie pe care o cunosc prea bine: dezamăgire amestecată cu neputință.

— L-ai răsfățat prea mult, Irina. I-ai dat tot ce a vrut. Acum culegem ce-am semănat.

Mă uit la el și simt cum mi se strânge inima. Știu că are dreptate. Dar cum să nu-i fi dat totul? Cum să nu-l fi protejat de orice durere, când l-am așteptat atâția ani? Am făcut tratamente peste tratamente, am plâns nopți întregi când testele ieșeau negative. Când, într-un final, la 40 de ani, am rămas însărcinată, am simțit că Dumnezeu mi-a dat o minune. Și am jurat că nu o să-i lipsească nimic.

Dar nimeni nu m-a pregătit pentru ce înseamnă să crești un copil dorit prea mult. Nimeni nu mi-a spus că dragostea poate sufoca, că generozitatea poate otrăvi sufletul unui copil.

Vlad trântește ușa camerei lui și aud cum pornește calculatorul. Sorin oftează și se așază lângă mine pe canapea.

— Trebuie să facem ceva. Nu mai putem continua așa.

— Ce vrei să fac? Să-l pedepsesc? Să-i iau calculatorul?

— Poate ar trebui să-i arătăm că nu totul i se cuvine. Că viața nu e doar despre el.

Îmi mușc buza și simt gustul sărat al lacrimilor care amenință să curgă. Îmi amintesc de copilăria mea în Bacău, cu părinți severi și lipsuri la tot pasul. Am jurat că fiul meu nu va cunoaște niciodată foamea sau rușinea de a nu avea haine noi la școală. Dar oare am mers prea departe?

Seara, după ce Vlad adoarme cu căștile pe urechi, mă strecor în camera lui. Privesc rafturile pline de jucării scumpe, consola de ultimă generație, hainele aruncate peste tot. Pe birou, o scrisoare mototolită de la școală: „Vlad nu își respectă colegii și profesorii. Vă rugăm să veniți la o discuție.”

Mâine trebuie să merg la școală. Îmi e rușine. Îmi e frică.

A doua zi, directoarea mă primește cu un zâmbet trist.

— Doamnă Popescu, Vlad e un copil inteligent, dar pare că nu acceptă nicio regulă. Refuză să participe la activități în grup, vorbește urât cu colegii… Am încercat să discutăm cu el, dar spune mereu: „Mama îmi rezolvă tot.”

Simt cum mă sufoc. Îmi vine să fug din birou și să nu mă mai întorc niciodată. Dar trebuie să rămân acolo și să ascult fiecare reproș.

Când ajung acasă, îl găsesc pe Vlad pe canapea, cu ochii lipiți de telefon.

— Vlad, trebuie să vorbim.

— Ce vrei?

— Am fost la școală azi. Mi-au spus că ai probleme cu colegii…

— Și ce dacă? Oricum sunt proști toți! Nu mă interesează!

Îl privesc neputincioasă. Îmi vine să țip, dar vocea mi se stinge înainte să iasă din gât.

— Vlad… eu și tata am greșit față de tine. Ți-am dat prea mult și te-am protejat prea tare. Dar viața nu e așa… Trebuie să înveți să respecți oamenii din jurul tău.

— Nu-mi pasă! Dacă nu-mi dai voie la calculator, plec la Radu! El are părinți normali!

Sorin intră în cameră și îl privește sever:

— Vlad, ajunge! De azi înainte ai voie la calculator doar după ce îți faci temele și ne ajuți în casă. Și dacă mai vorbești urât cu mama sau cu noi, rămâi fără telefon o săptămână.

Vlad izbucnește în plâns și fuge în camera lui. Ușa trântită răsună ca o sentință.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate momentele când am cedat rugăminților lui, când i-am luat jucării doar ca să-l văd zâmbind, când am făcut orice ca să nu sufere. Dar oare l-am făcut fericit? Sau doar egoist?

Trec zile grele. Vlad e morocănos, refuză să vorbească cu noi. La școală lucrurile se îmbunătățesc puțin — profesorii spun că începe să fie mai atent la ore. Dar acasă e tăcere și răceală.

Într-o seară îl aud plângând în camera lui. Intru încet și îl găsesc ghemuit pe pat.

— Vlad…

— Toată lumea mă urăște… N-am niciun prieten adevărat…

Îl iau în brațe și simt cât e de fragil sub toată acea revoltă adolescentină.

— Nu te urăște nimeni, puiule… Dar trebuie să înveți să fii bun cu ceilalți ca să primești bunătate înapoi.

Plângem amândoi în tăcere. Pentru prima dată după mult timp simt că suntem aproape.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să repar tot ce am greșit. Dar știu că nu pot renunța la luptă.

Mă întreb uneori: oare cât de mult rău poate face dragostea dusă la extrem? Și câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când greșim față de copiii noștri?