„Mi-au spus mereu mătușă, dar ochii lor erau doar pe adresa mea”

— Mătușă Elena, nu vrei să bem un ceai împreună? — vocea Ioanei răsuna dulceag, dar privirea îi fugea spre ușa de la sufragerie, acolo unde țineam actele casei. M-am uitat la ea peste ochelari, încercând să-mi ascund neliniștea. Era a treia oară în săptămâna aceea când venea „în vizită”, fără să aducă vreo prăjitură sau vreo veste bună. Doar cu zâmbetul acela fals și cu întrebări despre sănătatea mea.

Am trăit toată viața în apartamentul acesta din centrul Bucureștiului. Trei camere mari, cu tavan înalt și ferestre spre bulevard. Aici am crescut, aici am citit primele cărți, aici am plâns după părinți și aici am rămas singură după ce sora mea, Mariana, s-a mutat la Pitești cu soțul ei. Eu am rămas „mătușa Elena”, cea care nu s-a măritat niciodată, care a lucrat la bibliotecă și care avea mereu timp pentru nepoți. Sau cel puțin așa credeam.

În ultimii ani, Ioana, fiica Marianei, a început să mă viziteze tot mai des. La început m-am bucurat — cine nu-și dorește companie la bătrânețe? Dar curând am simțit că ceva nu e în regulă. Întrebările ei deveneau tot mai insistente: „Mătușă, dar tu nu te-ai gândit niciodată să te muți la țară? Nu ți-ar plăcea liniștea?” sau „Ce faci dacă pățești ceva? Cine are cheia de la apartament?”

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am surprins-o cotrobăind prin sertarul cu acte. S-a scuzat stângaci: „Căutam un pix, mătușă!” Am zâmbit amar și i-am spus că pixurile sunt pe birou, nu printre contracte și testamente.

— Ioana, spune-mi sincer: de ce vii atât de des pe la mine? — am întrebat-o într-o zi, când ceaiul se răcise deja în cești.

A ezitat o clipă, apoi a ridicat din umeri:

— Mami zice că ar trebui să ai grijă să nu rămâi singură… Și… știi, apartamentul ăsta e mare pentru tine. Poate ar fi mai bine să-l vinzi și să te muți undeva mai mic. Ai avea bani de bătrânețe.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba despre mine, ci despre apartament. Despre adresa din centrul orașului, despre valoarea pe care o avea pe piață. Eu eram doar un obstacol între ei și visul lor de a locui „la oraș”.

Sora mea a început să mă sune tot mai des:

— Elena, gândește-te bine! Ioana are nevoie de un loc al ei. Tu ai trăit destul aici singură. Ce rost are să ții trei camere pentru tine?

Am încercat să le explic că fiecare colț al casei are amintirile mele. Că nu pot lăsa totul baltă doar pentru că „așa e mai practic”. Dar nu m-au ascultat. Au început să mă preseze subtil: „Dacă pățești ceva, cine se ocupă de acte?”, „Nu vrei să faci o procură? Să nu fie probleme…”

Într-o zi, Ioana a venit cu un contract tipizat:

— Uite, mătușă, am vorbit cu un notar. E doar o formalitate! Îți rămâne dreptul de uzufruct pe viață, dar apartamentul trece pe numele meu. Așa e cel mai sigur pentru toată lumea.

Am simțit că mă sufoc. Am refuzat politicos și i-am spus că nu sunt pregătită pentru așa ceva. Atunci s-a schimbat la față:

— Știi ce? Ești egoistă! Toată viața ai fost singură și acum nici măcar nu vrei să ajuți familia! Ce rost are să ții casa asta doar pentru tine?

Am rămas cu ochii în lacrimi după ce a trântit ușa. În zilele următoare n-a mai venit nimeni. Telefonul nu mai suna. M-am simțit ca un obiect vechi, uitat într-un colț de pod.

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a găsit plângând pe hol:

— Elena dragă, nu lăsa pe nimeni să te forțeze! Casa asta e a ta! Dacă nu simți că vrei să dai ceva, nu da! Familia adevărată nu te presează pentru avere.

Am început să mă întreb dacă toată viața mea n-a fost decât o așteptare tăcută ca alții să profite de bunătatea mea. Am sacrificat ani pentru familie — am avut grijă de nepoți când erau mici, am trimis bani la Pitești când aveau nevoie… Și acum? Acum eram doar „mătușa cu apartamentul din centru”.

Într-o seară târzie, Ioana mi-a trimis un mesaj scurt: „Dacă nu vrei să ne ajuți, să nu te miri dacă rămâi singură.” Am șters mesajul cu mâna tremurândă și am privit lung spre rafturile pline de cărți.

Mi-am dat seama că liniștea casei mele valorează mai mult decât orice promisiune goală de familie. Câteodată, sângele apă nu se face… dar nici nu-ți garantează dragostea sau respectul celor apropiați.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului. Mă întreb: oare cât valorează o viață de sacrificii când tot ce contează pentru ceilalți este o adresă pe o bucată de hârtie? Voi ce ați face în locul meu?