„Ți-am cerut doar o dată, și n-ai înțeles. Acum ieși din casa mea pentru totdeauna!”

— Mamă, ți-am cerut doar o dată să nu te mai bagi în viața mea! Acum ieși din casa mea pentru totdeauna!

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Mâinile îmi tremurau pe mânerul genții, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Era seara de 15 noiembrie, ora 21:47, și stăteam în holul apartamentului pe care îl ajutasem să-l cumpere, cu ochii înlăcrimați și sufletul sfâșiat.

Nu era prima ceartă dintre noi, dar niciodată nu fusese atât de dur. Vlad era tot ce aveam. După ce tatăl lui ne-a părăsit pentru o femeie mai tânără, când Vlad avea doar 10 ani, mi-am promis că nu-l voi lăsa niciodată să simtă lipsa iubirii. Am renunțat la mine, la prieteni, la orice vis personal. Am muncit două joburi ca să-i pot plăti meditațiile la matematică și excursiile cu clasa. Am uitat cum e să râzi cu poftă sau să te bucuri de o cafea băută în tihnă. Totul era despre el.

— Vlad, te rog… Nu vreau să plec așa. Lasă-mă măcar să-ți explic…

— Nu mai am nevoie de explicații! Ai trecut iar peste limitele mele! Ai sunat-o pe Irina la serviciu și ai făcut-o de râs în fața colegilor! Cum ai putut să faci asta?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și regret. Irina era iubita lui Vlad de aproape doi ani. O fată bună, dar mereu am simțit că nu-l iubește cu adevărat. Când am auzit că a ieșit la cafea cu un coleg, m-am panicat. Mi-era teamă că Vlad va suferi ca mine. Așa că am sunat-o, fără să mă gândesc la consecințe.

— Am vrut doar să te protejez…

— Nu ai dreptul! Sunt adult! Nu mai sunt copilul tău pe care-l poți controla!

Mi-am dat seama că nu mai aveam ce spune. Am ieșit pe ușă cu pași grei, lăsând în urmă tot ce construiam de ani de zile: relația noastră, speranțele mele, sensul vieții mele.

Am mers pe jos până acasă, cu vântul mușcându-mi obrajii și lacrimile curgând fără oprire. În apartamentul meu mic și rece din cartierul Dristor, m-am prăbușit pe pat și am plâns ore întregi. M-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea mea a fost prea sufocantă? Sau poate nu am știut niciodată să fiu altceva decât o mamă care se teme să nu piardă totul?

A doua zi dimineață, telefonul a rămas mut. Niciun mesaj de la Vlad. Nicio veste. Zilele au trecut greu, fiecare oră era o luptă cu mine însămi. Îmi venea să-l sun, dar m-am abținut. Am început să mă uit la poze vechi: Vlad la serbarea din clasa a IV-a, Vlad la balul bobocilor… În fiecare fotografie eram și eu undeva în fundal, mereu prezentă, mereu atentă.

După o săptămână, sora mea, Mariana, a venit la mine.

— Tu nu vezi că l-ai sufocat? L-ai făcut centrul universului tău și acum el vrea să respire! Trebuie să-l lași să fie bărbat!

— Dar dacă pățește ceva? Dacă Irina îl rănește? Dacă ajunge ca tatăl lui?

Mariana a oftat și m-a strâns în brațe.

— Toți copiii trebuie să-și trăiască propriile greșeli. Altfel nu vor crește niciodată.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Rusu, m-a întrebat:

— Cine ești tu fără rolul de mamă?

N-am știut ce să răspund. Ani întregi am fost doar „mama lui Vlad”. Femeia care gătește ciorbă de perișoare duminica și care stă trează noaptea când fiul ei are febră sau inima frântă.

Într-o zi ploioasă de decembrie, am primit un mesaj scurt: „Mamă, putem vorbi?”

Inima mi-a tresărit. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Vlad părea obosit, dar hotărât.

— Mamă… Îmi pare rău că am țipat la tine. Dar trebuie să înțelegi că am nevoie de spațiu. Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot trăi mereu sub aripa ta.

L-am privit lung și am simțit cum o parte din mine se rupe definitiv.

— Știu… Și mie mi-e greu fără tine. Dar trebuie să învăț să trăiesc pentru mine însămi.

Am început să ies mai des cu Mariana la teatru sau la plimbare prin Herăstrău. Am redescoperit bucuria micilor lucruri: o carte bună, un ceai cald într-o după-amiază friguroasă. Relația cu Vlad s-a schimbat încet-încet. Ne sunam mai rar, dar discuțiile erau mai sincere.

În primăvară, Vlad m-a invitat la el acasă. Irina era acolo și m-a întâmpinat cu un zâmbet timid.

— Vreau să vă împac — a spus Vlad — dar cu condiția să ne respectăm limitele.

Am acceptat. Am învățat că iubirea adevărată nu sufocă, ci lasă spațiu pentru creștere.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare câte mame din România trăiesc prin copiii lor? Câte dintre noi uităm cine suntem dincolo de rolul de părinte? Poate e timpul să vorbim deschis despre asta…